07 mart.
„Sonnet XLIII” de Edna Saint Vincent Millay
| What lips my lips have kissed, and where, and why, I have forgotten, and what arms have lain Under my head till morning; but the rain Is full of ghosts tonight, that tap and sigh |
Ce buze ale mele sărutară, şi care braţe m-au cuprins fierbinte, de ce şi unde, nu-mi aduc aminte. Dar noaptea-mi bat în geam şi mă-nfioară |
| Upon the glass and listen for reply, And in my heart there stirs a quiet pain For unremembered lads that not again Will turn to me at midnight with a cry. |
strigoii ce se tânguie pe-afară; şi doare, doare gândul că-nainte veneau aci iubiţi să mă alinte, şi nu mai vin să mă iubească iară. |
| Thus in the winter stands the lonely tree, Nor knows what birds have vanished one by one, Yet knows its boughs more silent than before: |
Cum singur, fără cântători, copacul se-ntreabă iarna unde-şi duc ei veacul, cu crengi tot mai tăcute şi înfrânte, |
| I cannot say what loves have come and gone, I only know that summer sang in me A little while, that in me sings no more. |
nici eu nu ştiu pe unde-i fiecine. Dar ştiu că vara ce-a cântat în mine o clipă doar, nicicând n-o să mai cânte. |
| Edna Saint Vincent Millay | traducere de Paul Abucean |