| The young men of the world Are condemned to death. They have been called up to die For the crime of their fathers. |
Ai lumii tineri Sunt osândiți la moarte. Au fost chemați să moară Pentru a taților ticăloșie. |
| Barely a twelvemonth after The seven days war that put the world to sleep, Late in the evening the strange horses came. By then we had made our covenant with silence, But in the first few days it was so still We listened to our breathing and were afraid. On the second day The radios failed; we turned the knobs; no answer. On the third day a warship passed us, heading north, Dead bodies piled on the deck. On the sixth day A plane plunged over us into the sea. Thereafter Nothing. The radios dumb; And still they stand in corners of our kitchens, And stand, perhaps, turned on, in a million rooms All over the world. But now if they should speak, If on a sudden they should speak again, If on the stroke of noon a voice should speak, We would not listen, we would not let it bring That old bad world that swallowed its children quick At one great gulp. We would not have it again. Sometimes we think of the nations lying asleep, Curled blindly in impenetrable sorrow, And then the thought confounds us with its strangeness. The tractors lie about our fields; at evening They look like dank sea-monsters couched and waiting. We leave them where they are and let them rust: ‘They’ll molder away and be like other loam.’ We make our oxen drag our rusty plows, Long laid aside. We have gone back Far past our fathers’ land. And then, that evening Late in the summer the strange horses came. We heard a distant tapping on the road, A deepening drumming; it stopped, went on again And at the corner changed to hollow thunder. We saw the heads Like a wild wave charging and were afraid. We had sold our horses in our fathers’ time To buy new tractors. Now they were strange to us As fabulous steeds set on an ancient shield. Or illustrations in a book of knights. We did not dare go near them. Yet they waited, Stubborn and shy, as if they had been sent By an old command to find our whereabouts And that long-lost archaic companionship. In the first moment we had never a thought That they were creatures to be owned and used. Among them were some half a dozen colts Dropped in some wilderness of the broken world, Yet new as if they had come from their own Eden. Since then they have pulled our plows and borne our loads But that free servitude still can pierce our hearts. Our life is changed; their coming our beginning. |
După războiul scurt de șapte zile Ce toropise lumea, peste-un an, Sosiră și ciudații cai. Noi încheiasem pace cu tăcerea, Dar la-nceput ne ascultam răsuflul Și ne-ngrozeam – prea amuțise totul. A doua zi degeaba răsuceam La radio butoanele. ‘Ntr-a treia Trecu pe lângă noi un vas de luptă Cu morți morman pe punte. Într-a șasea Un avion se prăbuși în mare. Și radiourile nu vorbeau. Mai stau și astăzi prin bucătării Și poate că-au rămas de-atunci deschise În milioane de-ncăperi din lume. Dar dacă ar vorbi acum, Dacă deodată ar vorbi din nou, Dacă o voce ar vorbi la prânz, Noi n-am mai asculta, n-am vrea să-nvie Urâta lume veche, lumea care, hâlpav, Și-a înghițit copiii. Nu mai vrem. Popoarele, ne spunem câteodată, Au adormit, chircite de durere, Și gândul ni se pare nebunesc. Pe câmpuri zac tractoare; noaptea Par niște monștri-ai apelor la pândă. Noi le lăsăm să ruginească-acolo: “Și ele-au să se-ntoarcă în pământ”. Din nou îi înjugăm pe boi la pluguri De mult uitate. Ne înapoiem Hăt dincolo de vetrele străbune. Și, iată, spre sfârșitul verii, Veniră-ntr-un târziu ciudații cai. Pe drum, departe,-am auzit Un tropot, apoi – liniște, apoi din nou, Dinspre-o răspântie, un tropot-tunet. Și capetele lor erau Ca un talaz surpat, spăimântător. Vândusem caii noștri încă-n vremea Bunicilor, spre-a cumpăra tractoare. Acum ni se păreau la fel de stranii Ca fabuloșii armăsari din herburi Sau antice picturi cu cavaleri. Ne era teamă să ne-apropiem. Dar caii așteptau, fricoși și dârzi, Parcă trimiși de o poruncă veche Să afle unde-am rătăcit și dacă Frăția milenară ne-o mai amintim. La început nu ne-am gândit că sunt Făpturi ce pot fi bunuri de priință. Iar printre ei erau și câțiva mânji Fătați în vreun pustiu al lumii sparte, Dar parcă scoși dintr-un Eden al lor. De-atunci trag pluguri, duc poveri. Dar servitutea lor mărinimoasă Ne săgetează inimile. Viața ni-e schimbată; Sosirea lor e începutul nostru. |
Edwin Muir | traducere de Leon Levițchi |
| Running along a bank, a parapet That saves from the precipitous wood below The level road, there is a path. It serves Children for looking down the long smooth steep, Between the legs of beech and yew, to where A fallen tree checks the sight: while men and women Content themselves with the road and what they see Over the bank, and what the children tell. The path, winding like silver, trickles on, Bordered and even invaded by thinnest moss That tries to cover roots and crumbling chalk With gold, olive, and emerald, but in vain. The children wear it. They have flattened the bank On top, and silvered it between the moss With the current of their feet, year after year. But the road is houseless, and leads not to school. To see a child is rare there, and the eye Has but the road, the wood that overhangs And underyawns it, and the path that looks As if it led on to some legendary Or fancied place where men have wished to go And stay; till, sudden, it ends where the wood ends. |
De-a-lungul unui mal – un parapet Ce cruță drumul de pădurea deasă – Se-ntinde o cărare. De aici, Copii privesc în josul coastei line Pe după ulmi și tise, până dau De pomul prăvălit; bărbați, femei Se mulțumesc cu cât văd peste mal, Cu drumul și cu ce le spun copiii. Cărarea, cum e firul de beteală, Cotește străjuită de mușchi crud Ce vrea s-acopere bușteni și steiuri Cu aur și smarald. Dar e-n zadar. Copiii îl tocesc. Bătut e malul Și mușchiul, an de an, se argintează Sub pașii copilașilor grăbiți. Nu, drumul n-are case, n-are școală, Arar mai vezi pe-aici vreun prichindel. În față, drumul, sihla prăvălită Și tot ce-i dedesubt; cărarea pare Că duce spre o țară de legendă, Sau undeva unde ai vrea s-ajungi Și să rămâi; dar ea sfârșește-acolo Unde sfârșește și pădurea verde. |
Edward Thomas | traducere de Veronica Focșăneanu |
| A snake came to my water-trough On a hot, hot day, and I in pyjamas for the heat, To drink there. |
La jghebul meu un șarpe poposi Pe-un soare crâncen când, în pijama, Voisem să-mi astămpăr setea. |
În limba engleză, adverbele pot fi înşelătoare. Zici că te-ai prins cum să le recunoşti uşor, dar uneori sunt nisipuri mişcătoare.
Binecunoscutul adjectiv „hard” („My job is hard.„) este şi și adverb („I work as hard as I can.„).
„Hardly„, cel care te-ai gândi că îi este adverbul pereche, există, doar că nu înseamnă „din greu”, ci „cu greu”.
Astfel, dacă „I work hard.” înseamnă „Muncesc din greu.„, „I can hardly work.” se traduce prin „Pot cu greu munci.” sau, mai pe româneşte, „Abia pot munci.” După cum se poate vedea, „hardly” este, de fapt, antonimul lui „hard” pentru că, spre deosebire de acesta, exprimă mai degrabă imposibilitatea de-a munci decât posibilitatea de-a o face în limite obișnuite.
Să mai observăm şi diferenţa dintre „I can hardly work.” şi „I hardly work.„. În ultimul caz, sensul este „Abia dacă muncesc.” (chiar dacă e posibil).
Verbul a vegeta vine, pe filieră franceză (végéter), dinspre latinescul vegetare şi are două sensuri. Primul dintre acestea se referă la plante – „a se afla în proces de vegetație”, fiind echivalent cu a crește, a se dezvolta, a se nutri, a trăi.
Celălalt – cel figurat – se folosește cu privire la oameni, înseamnă „a trăi fără a realiza nimic, fără a avea o activitate dinamică; a duce o viață obscură, lipsită de interes, de activitate și de perspective” și este sinonim cu a lâncezi, a stagna. Sensul pare a presupune traiul în nemișcare, obscuritate, retras ori uitat de lume, de cele mai multe ori în mizerie.
Continuare »
© 2024 blog.ro-en.ro