08 feb.
„The Sonnet IV” de William Wordsworth
| Why art thou silent! Is thy love a plant Of such weak fibre that the treacherous air Of absence withers what was once so fair? Is there no debt to pay, no boon to grant? Yet have my thoughts for thee been vigilant– Bound to thy service with unceasing care, The mind’s least generous wish a mendicant For nought but what thy happiness could spare. Speak–though this soft warm heart, once free to hold A thousand tender pleasures, thine and mine, Be left more desolate, more dreary cold Than a forsaken bird’s-nest filled with snow ‘Mid its own bush of leafless eglantine– Speak, that my torturing doubts their end may know! |
Tu taci, de ce? Iubirea ta e-o floare, Aşa plăpândă-ncât o uscă vântul Absenţei, vechiu-i farmec mohorându-l! Nimic să dărui nu te simţi datoare? Eu totuşi te-am învăluit cu gândul, În slujba-ţi fără preget, cu fervoare, Căci dorul meu, milogul şi flămândul, Doar grija fericirii tale are. Să-mi spui: acest cald suflet, care-odat’ Cu-a noastre dulci huzururi se hrănea, Rămâne-va mai gol, mai îngheţat Decât un cuib uitat şi-al nimănui Printre măceşi uscaţi, şi plin de nea? Mai scap de-al îndoielii chin? – să-mi spui… |
| William Wordsworth | traducere de Tudor Dorin |