Iulia Muşat

Engleza are o expresie extrem de grăitoare pentru momentul în care starea de bine este ridicată la rangul de metaforă. Vorbesc aici despre celebrul „feels like heaven”.

Mi s-a părut întotdeauna că folosirea acestei expresii nu are în niciun caz ca obligatorie religiozitatea celui care o rosteşte, adică nu trebuie să fii credincios ca să asimilezi raiul stării de perfecţiune şi plenitudine, acelui maximum de confort fizic sau psihic. Ceea ce pare ciudat la prima vedere: dacă nu admiţi teza creştină a existenţei spaţiului binecuvântat, ce te poate face să accepţi prelungirea ei lingvistică? Şi atunci mi-a venit ideea ciudată că, uneori, cuvintele pătrund mai uşor în locuri în care ideile, concepţiile şi noţiunile nu reuşesc. Poate expresia aceasta face parte dintre cele care accesibilizează dogma, care pun în cuvinte puţinele momente în care simţim că suntem parte din esenţa divină, care fac din rai un spaţiu cu uşurinţă locuibil: asta pentru că fiecare dintre noi încearcă uneori stări care par să-i reveleze mirajul celor neatinse prin mijloace comune.

Continuare »

Eat my dust este unul dintre cele mai expresive „sâc!sâc!-uri” (cu tot cu gestul lovirii pumnilor unul de altul inclus) pe care le-am auzit. Dificultatea e foarte serioasă în momentul în care încerci să găseşti un echivalent în româneşte. Nu că ne-ar fi în vreun fel (Doamne, fereşte!) străină concepţia; mai mult decât atât, popor de oameni care se bucură chiuind la zgomotul prăbuşirii de pe picioare a caprei vecinului, am ridicat principiul la rang de artă. Dar expresie ca „mânca-mi-ai praful!” nu avem. Păcat!

Continuare »

Când eram copil şi mă jignea cineva, răspunsul standard, păstrat din moşi strămoşi şi cunoscut parcă înainte să mă nasc, era: „Cine zice ăla este, ca măgarul din poveste!” Şi nu oricum, ci cu toată fiinţa şi din toţi rărunchii. Habar n-aveam ce măgar avea datoria să mă răzbune în felul acesta şi n-am idee nici azi, om mare fiind, la ce poveste se presupune că trebuia să se fi gândit cel care mă înfuria aşa rău încât aruncam anatema pe el. Presupun că partea cu măgarul e, de fapt, o completare rimată a vreunui năstruşnic ce a îmbogăţit astfel folclorul copiilor. Mi se pare, însă, că e una dintre cele mai evidente expresii ale libertăţii pe care o avem numai la vârsta mică, fără a fi prea aspru sancţionaţi de lege sau de codul bunelor maniere, aceea de a-i întoarce vorba celui care te ofensează şi de a-i zice, cât te ţin curelele de verde, că nu-ţi place faţa lui. Nu spun că aprob cutuma, ci doar că există şi, demult, m-am bucurat din plin de ea.

Continuare »

Let’s agree to disagree este una dintre cele mai interesante expresii care sintetizează, în vorbe – şi, bineînţeles, în planul imediat următor al faptei – extrema civilizaţie. Prima dată (spre oarecare jenă ce mă încearcă), am citit-o într-un e-mail din acelea de circulă între prieteni, în care se dădea mai departe opinia domnului Cărtărescu despre cum pe români nu-i caracterizează nici ospitalitatea, nici inima caldă şi primitoare, ci, dimpotrivă, mitocănia şi nevoia gratuită de a-i jigni şi înjosi pe ceilalţi, situându-se, încă o dată, în opoziţie cu o lume întreagă ce caută (şi găseşte, după cum amintita expresie demonstrează) metode tot mai elevate de a rezolva diferenţele fireşti dintre oameni. Mai-mai aş fi de acord cu Domnia Sa, dacă nu m-ar reţine faptul că sunt româncă şi, deşi am scăpările mele (care mă includ în segmentul „de piaţă” mai sus descris), încerc din răsputeri să mă port civilizat şi să mă situez, prin comportament măcar, într-o lume (apuseană) în care nu am avut norocul să mă nasc.

Continuare »

Florile sunt unele dintre cele mai frumoase minuni din jurul nostru. Ele folosesc drept element de comparaţie pentru toate din viaţa noastră pe care le asociem cu frumuseţea, fragilitatea, gingăşia şi nu numai. Simbolistica lor este una extrem de complexă, variind atât de la ţară la ţară, cât şi în funcţie de particularităţile florii, mai ales în funcţie de culoare. Am ales câteva dintre ele, pentru a discuta la nivel etimologic denumirile din limba engleză, criteriul de selecţie fiind utilizarea lor în formă comercială (adică tăiate şi vândute). Pe primele 5 locuri s-ar părea că se găsesc: trandafirul, garoafa, crizantema, laleaua şi gerbera.

Continuare »

Mă fascinează lucrurile care pot fi răstălmăcite… mă şi enervează în egală măsură, însă întotdeauna apreciez o provocare; dar nu despre asta e vorba aici. Să luăm un exemplu clasic; ceea ce în limba engleză poartă numele de white lie. În primul rând, la nivelul denominaţiei, expresia mi se pare excelentă; se bazează pe asocierea a doi termeni aparent străini ca sens, nesituaţi în aceeaşi sferă semantică. Apropierea se poate face, însă, prin prisma sistemului valoric bun-rău, obţinându-se, în felul acesta, un oximoron, care mizează pe incompatibilitatea a doi termeni pentru a obţine un efect stilistic extrem; e destul de rar întâlnit, iar cele cu adevărat reuşite sunt puţine. Cel mai apropiat echivalent pe care îl pot aduce din română este minciuna necesară, dar nu are nici pe departe sonoritatea expresiei englezeşti, nici încărcătura stilistică, şi nici măcar arie de răspândire asemănătoare.

Continuare »