let’s agree to disagree
Let’s agree to disagree este una dintre cele mai interesante expresii care sintetizează, în vorbe – şi, bineînţeles, în planul imediat următor al faptei – extrema civilizaţie. Prima dată (spre oarecare jenă ce mă încearcă), am citit-o într-un e-mail din acelea de circulă între prieteni, în care se dădea mai departe opinia domnului Cărtărescu despre cum pe români nu-i caracterizează nici ospitalitatea, nici inima caldă şi primitoare, ci, dimpotrivă, mitocănia şi nevoia gratuită de a-i jigni şi înjosi pe ceilalţi, situându-se, încă o dată, în opoziţie cu o lume întreagă ce caută (şi găseşte, după cum amintita expresie demonstrează) metode tot mai elevate de a rezolva diferenţele fireşti dintre oameni. Mai-mai aş fi de acord cu Domnia Sa, dacă nu m-ar reţine faptul că sunt româncă şi, deşi am scăpările mele (care mă includ în segmentul „de piaţă” mai sus descris), încerc din răsputeri să mă port civilizat şi să mă situez, prin comportament măcar, într-o lume (apuseană) în care nu am avut norocul să mă nasc.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre extraordinara idee pe care o reflectă structura care deschide prezentul articol. Mai întâi, construcţia lingvistică se bazează pe asocierea a două antonime, care au însă aceeaşi rădăcină, ceea ce face ca valoarea expresivă să crească la nivel sonor. Verbele „to agree” şi „to disagree” sunt expresiile sonore ale atitudinilor fundamentale pe care oameniile le adoptă în momentul în care se raportează la opiniile semenilor lor. Mental, aceste două verbe se încadrează în acea categorie a alb-negrului, a lui ori-ori, care pentru fiecare dintre noi e vitală. Cu riscul de a împinge lucrurile la extrem, cred că e importantă stabilirea clară a acordului sau dezacordului, pentru simplul motiv că, uneori, chiar găsirea unei soluţii depinde de lămurirea fără dubiu a taberelor adverse. (Mă abţin – momentan – de la a comenta despre fermitate în politica sau în societatea românească.) Cunoscând fără umbră de îndoială care este propria opinie referitoare la subiectul luat în discuţie, dar şi părerea fermă a adversarului, se poate ajunge la concluzia că cele două poziţii sunt ireconciliabile. Ceea ce poate însemna război etern sau, dimpotrivă, înţelegerea necesităţii unei noi runde de negocieri, premisa fiind tocmai imposibilitatea găsirii unei soluţii pentru aducerea la un numitor comun cele două opinii. Şi, oricât de paradoxal ar suna această premisă, ea poate fi soluţia multor conflicte.
Prin urmare, pentru sintetizare, mie mi se pare că expresia asta ascunde, sub o formă aparent simplistă, unul dintre cele mai profunde principii de negociere pe care foarte puţini dintre noi sunt capabili să-l stăpânescă: e imposibil să fim de acord asupra acestui subiect, dar atâta timp cât suntem conştienţi de situaţie exact aşa cum e, putem, renunţând la efortul inutil de a ne convinge unul pe celălalt, să ne canalizăm energia spre rezolvarea imposibilului.
Sigur, o condiţie sine qua non pentru aceasta, este ca ambele tabere să joace deschis, cu cărţile pe masă, în aşa fel încât să se găsească o soluţie reală. Pentru că, în caz contrar, mi se pare că rezultatul nu poate decât un alt „război”, probabil mult mai grav decât primul. Şi, dincolo de toate părerile legate de civilizaţia restului lumii, uitându-mă într-acolo… mă tem că totuşi suntem departe de o astfel de realizare, oriunde ne-am afla. Părerea mea.