Când eram copil şi mă jignea cineva, răspunsul standard, păstrat din moşi strămoşi şi cunoscut parcă înainte să mă nasc, era: „Cine zice ăla este, ca măgarul din poveste!” Şi nu oricum, ci cu toată fiinţa şi din toţi rărunchii. Habar n-aveam ce măgar avea datoria să mă răzbune în felul acesta şi n-am idee nici azi, om mare fiind, la ce poveste se presupune că trebuia să se fi gândit cel care mă înfuria aşa rău încât aruncam anatema pe el. Presupun că partea cu măgarul e, de fapt, o completare rimată a vreunui năstruşnic ce a îmbogăţit astfel folclorul copiilor. Mi se pare, însă, că e una dintre cele mai evidente expresii ale libertăţii pe care o avem numai la vârsta mică, fără a fi prea aspru sancţionaţi de lege sau de codul bunelor maniere, aceea de a-i întoarce vorba celui care te ofensează şi de a-i zice, cât te ţin curelele de verde, că nu-ţi place faţa lui. Nu spun că aprob cutuma, ci doar că există şi, demult, m-am bucurat din plin de ea.

Ceva mai târziu, mi-a ieşit în drum, ca o surpriză plăcută, un corespondent englezesc mult mai elegant şi mai plin de aluzii: „It takes one to know one”. Traducerea la fel de concisă şi de expresivă mi se pare imposibilă; „e nevoie de unul la fel ca să-l recunoască pe celălalt” sună aiuritor şi ineficient. Ideea e că nu-i poţi recunoaşte decât pe cei care-ţi sunt asemenea, că nu le poţi da nume decât dacă eşti ca ei, că recunoşti respectiva categorie doar pentru că faci parte din ea. Iar dacă denumirea pe care ai rostit-o este una degrandantă… cu atât mai rău pentru tine. Se subsumează, dacă vreţi, principiului că tot ceea ce rosteşti te reprezintă şi, în ultimă instanţă, nu poţi vorbi decât despre lucrurile pe care le cunoşti. Ceea ce mi se pare fundamental diferit faţă de varianta românească este faptul că cel care întoarce vorba nu se exclude din categoria înfierată; adică nu mai e „cine zice ăla este (nu eu, că eu n-am zis nimic)”, ci „oi fi eu cum oi fi, da’ nici tu nu eşti mai breaz”. Fără să mai fie în niciun fel vorba despre răcnit în gura mare, expresia asta are două alternative atitudinale: rostirea din vârful buzelor cu tonalitate de cafenea în stilul „lăsaţi, lăsaţi că ştim noi cu cine avem de-a face” sau privirea voalat ironică şi tonul parţial glumeţ, parţial ironic, pe ideea „my-long-lost-brother… hello!”. Oricum ar fi, datorită faptului că nu e o insultă atât de evidentă (rămânând totuşi una, dacă situaţia o cere), şi pentru că taxează subtil o răutate adresată anterior, expresia aceasta este una dintre favoritele mele.

Dincolo de toate, mi se pare că zace în esenţa ei un profund fair-play, că „face dreptate”. Pentru că cel atacat iniţial nu contestă injuria, poate chiar o recunoaşte tacit (e absurd să te consideri nevinovat de fiecare dată când cineva găseşte un cuvânt greu spre caracterizare, deci unele s-ar putea chiar să fie întemeiate), însă sunt de acord că cei care rostesc cuvinte grele ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru asta. Iar cuvintele sunt, uneori, cele mai eficiente arme chiar împotriva celor care le folosesc, funcţionând excelent pe principiul bumerang.