Engleza are o expresie extrem de grăitoare pentru momentul în care starea de bine este ridicată la rangul de metaforă. Vorbesc aici despre celebrul „feels like heaven”.

Mi s-a părut întotdeauna că folosirea acestei expresii nu are în niciun caz ca obligatorie religiozitatea celui care o rosteşte, adică nu trebuie să fii credincios ca să asimilezi raiul stării de perfecţiune şi plenitudine, acelui maximum de confort fizic sau psihic. Ceea ce pare ciudat la prima vedere: dacă nu admiţi teza creştină a existenţei spaţiului binecuvântat, ce te poate face să accepţi prelungirea ei lingvistică? Şi atunci mi-a venit ideea ciudată că, uneori, cuvintele pătrund mai uşor în locuri în care ideile, concepţiile şi noţiunile nu reuşesc. Poate expresia aceasta face parte dintre cele care accesibilizează dogma, care pun în cuvinte puţinele momente în care simţim că suntem parte din esenţa divină, care fac din rai un spaţiu cu uşurinţă locuibil: asta pentru că fiecare dintre noi încearcă uneori stări care par să-i reveleze mirajul celor neatinse prin mijloace comune.

Din acest punct de vedere, dicţionarul Webster precizează între explicaţiile cuvântului „heaven” o structură de tipul „a place or condition of utmost happiness”, care subliniază, prin urmare, un superlativ imposibil de verbalizat decât prin trimitere la denominaţii biblice.

Limba română are şi ea cel puţin trei structuri corespondente: „a se simţi ca în rai”, „a se simţi ca-n sânul lui Avram” sau „a fi în al nouălea cer”. Însă mi se pare că ideea pierde destul de mult prin supra-explicitare. Îmi place mai mult felul în care acest „to feel like” generalizează ideea. În româneşte trebuie precizată persoana care simte, eventual nuanţa reflexivă, se folosesc cel puţin două prepoziţii care par să fărâmiţeze ideea, să-i ia din putere; engleza e – din nou – mai practică şi mai eficientă.