Eat my dust este unul dintre cele mai expresive „sâc!sâc!-uri” (cu tot cu gestul lovirii pumnilor unul de altul inclus) pe care le-am auzit. Dificultatea e foarte serioasă în momentul în care încerci să găseşti un echivalent în româneşte. Nu că ne-ar fi în vreun fel (Doamne, fereşte!) străină concepţia; mai mult decât atât, popor de oameni care se bucură chiuind la zgomotul prăbuşirii de pe picioare a caprei vecinului, am ridicat principiul la rang de artă. Dar expresie ca „mânca-mi-ai praful!” nu avem. Păcat!

Structura mizează pe expresivitatea născută din incompatibilitatea dintre un verb alimentar (to eat = a mânca, a înghiţi) şi un non-aliment (dust = praf, pulbere, ţărână). Mental, se asociază cu imaginea vizuală a demarajului în trombă a unui bolid, care lasă în urmă praf, tuse şi buze umflate. Foarte interesantă mi se pare ideea de posesie verbalizată de „my”, la fel de puternic accentuat (în pronunţia conformă cu ciuda de rigoare) ca şi celelalte două lexeme; adică: al meu e praful, a mea maşina, a mea ciuda şi al meu strigătul victorios, a mea – sfânta şi dreapta răzbunare; tot ce poţi să faci este să înghiţi (eventual în sec). Aţi observat vreodată cât de importantă este partea… „tehnică”, să spunem aşa, a unei expresii? Adică poate mai important decât conţinutul, care poate părea banal sau stupid fără conjunctura potrivită, este felul cum se spune: apăsat şi printre dinţi (recomand) şi cu o aruncătură de privire peste umăr, într-o dungă geometrică şi ironică.

Paguba „adrisantului” este evidentă şi reliefată în gura mare, atât la nivel fizic, că – ţinând cont de valoarea prafului – orice-ar da la schimb, pierdere se cheamă, cât şi în plan psihic: se ştie de când lumea că tiflele nu plac nimănui. Iar victoria celuilalt… e! aici e o problemă: sincer, cred că victoria celuilalt depinde de cât de mititel îi este sufletul (invers proporţional privind lucrurile); însă… oameni suntem cu toţii şi unii merită câte un praf uneori… mai mare dragul!