Verbul a medita are sensuri care vin din două zone diferite: unele dintre ele au legătură cu „a gândi, a reflecta îndelung asupra unui lucru”, iar celelalte cu „a ajuta, în afara orelor de curs, să-și pregătească lecțiile, examenele”. Voi lăsa la o parte, deocamdată, cea de-a doua categorie și mă voi ocupa doar de prima, care pare mai diversă.

Termenul vine din franceză (méditer), este o moștenire din limba latină (meditari) și se construiește adesea cu prepozițiile „la” și „asupra”. Cele două sensuri învechite ale sale se referă la „a examina ceva din toate punctele de vedere”, dar și la „a pune ceva la cale, a organiza pe ascuns” (referitor la acțiuni dușmănoase sau lucruri reprobabile).

Mai rar, verbul este utilizat cu sensul de „a-și reprezenta în minte, a pregăti îndelung în gând” – pentru planuri, lucruri idei. Toate acestea fiind zise, echivalentele pot fi extrem de numeroase și variate: a analiza, a aprofunda, a cerceta, a chibzui, a considera, a cugeta, a examina, a gandi, a investiga, a judeca, a plămădi, a plănui, a plăsmui, a raționa, a reflecta, a studia, a țese, a urmări, a urzi, a visa.

Continuare »

Verbul a (se) oglindi vine din limba slavă – oglendati, având atât o dimensiune tranzitivă, cât și reflexivă. Cea mai des utilizată explicație este „a (se) proiecta pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă”, fiind sinonim cu a (se) răsfrânge, a (se) reflecta. O serie sinonimică ce m-a surprins este alcătuită din a analiza, a cerceta, a examina, a măsura, a observa, a scruta, a studia, a urmări.

Valoarea reflexivă se folosește și despre oameni (deși apare destul de rar și, de obicei, cu oarecare intenție stilistică) – „a se privi în oglindă, a se admira privindu-se în oglindă” , sau cu sens figurat, despre stări, fenomene, acțiuni etc. – „a apărea ca un reflex al anumitor împrejurări, a fi înfățișate de ceva, a-și găsi expresia sau ecoul”.

Continuare »

Verbul a examina sintetizează toate spaimele oricărui învăţăcel de oriunde. Uneori îmi pare că procesul de acumulare de cunoştinte, de asimilare de informaţie, ar fi o găselniţă tare distractivă dacă nu ar exista supliciul demonstraţiei doveditoare… Sau nu?

Cuvântul în sine are, aşa cum depistez eu, două sensuri principale, unul circumscris sferei profesoratului, iar celălalt medicinei, denumind, în principiu, actul de „a cerceta, a studia amănunţit ceva sau pe cineva”. Scopul este acela de a verifica, de a evalua, de a pune un diagnostic, de a stabili un nivel sau un tratament. Se utilizează, de multe ori, în sinonimie cu „a analiza”, „a cerceta”, „a măsura”, „a observa”, „a studia”, „a urmări” sau cu „a asculta”, „a chestiona”, „a întreba”. Se pare că examinarea se referă mai ales la o confruntare directă, fără intermedierea scrisului, deşi cuvântul şi-a extins mult sensul, examenele având astăzi mult mai des formă scrisă. Excepţie fac examenele medicale şi interviurile, pentru care contactul direct este la fel de important ca şi validitatea răspunsurilor. Fără a avea ca obiect o fiinţă umană, se mai pot examina lucruri şi situaţii, pentru a se găsi soluţii şi rezolvări.

Continuare »

Verbul a observa îşi diferenţiazǎ sensurile în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalitǎţii în realizarea acţiunii, şi de scopul acesteia. Prin urmare, se poate referi la o banalǎ bǎgare de seamǎ, la simpla remarcǎ involuntarǎ, fiind sinonim cu a percepe, a sesiza, a constata, sau pur şi simplu a zǎri, a vedea, a distinge fugitiv cu privirea, reţinând rapid detalii. Pe de altǎ parte, observarea se poate face sistematic, referindu-se fie la examinarea cu atenţie pentru formarea unei pǎreri sau însuşirea unor cunoştinţe (a studia, a cerceta, a scruta), fie la supravegherea rǎuvoitoare şi urmǎrirea pe ascuns (a spiona, a iscodi, a pândi), care poate avea ca justificare nevoia de a controla.

Într-o altǎ accepţie, verbul poate sǎ aibǎ un rol în comunicare, o finalitate exprimabilǎ, sǎ se refere la a face o remarcǎ, a constata verbal ori a semnala o situaţie, a exprima o observaţie. Şi nici atunci (sau mai ales atunci) lucrurile nu sunt deloc simple, pentru cǎ atragerea atenţiei cuiva poate sǎ aibǎ conotaţii binevoitoare, dar poate fi profund criticǎ în anumite circumstanţe, moment în care observaţia devine sinonimǎ cu dojana şi cu reproşul.

Continuare »