Verbul a (se) mândri este un derivat al cuvântului de bază mândru, de la care ia și sensurile principale – „a fi mândru (de ceva sau de cineva), a trăi un sentiment de mândrie, a fi plin de orgoliu”. Sinonimele sunt, într-un mod interesat, nuanțate de sensul adjectivului, putând avea atât conotații pozitive, cât și negative: a (se) făli, a (se) fuduli, a se îngâmfa, a (se) lăuda.

Unul dintre cele mai ciudate aspecte ale termenului este o serie sinonimică ce m-a luat prin surprindere, menționată de Dicționarul de sinonime din 2002: a chibzui, a cugeta, a se gândi, a judeca, a medita, a raționa, a reflecta. Găsesc relativ surprinzătoare acceptarea lor, întrucât se face, astfel, referire la un sens învechit al verbului. Mă întreb dacă se mai folosește pe undeva…

Continuare »

Verbul a celebra face parte din segmentul (relativ) nou al limbii, construit printr-o influență târzie a limbii latine (celebrare), pe filieră franceză (célébrer). Termenul înseamnă, în primul rând, „a săvârși cu solemnitate un act de însemnătate publică sau privată, în special o căsătorie”. Celălalt sens este mai extins și se referă la evenimente importante sau zile memorabile – „a sărbători (aducând elogii) un eveniment însemnat, o persoană etc., a marca în mod solemn”.

În funcție de context, se folosesc o serie de sinonime, care sunt destul de variate – a aniversa, a lăuda, a oficia, a proslăvi, a sărbători, a săvârși, a serba. Toate conotațiile termenului par a fi pozitive, subliniind participarea afectivă generală, asociată cu solemnitatea ori cu petrecutul, alături de și în mijlocul oamenilor pe care îi iubim. Dată fiindu-i efemeritatea, omul găsește ieșiri de sub timp, în sunete de veselie și în scurte rătăciri de fericire.

Continuare »

Verbul a (se) ponegri are atât nuanţă tranzitivă, atunci când se referă la „a vorbi pe cineva de rău, a trata cu hule”, cât şi nuanţă reflexivă, atunci când acţiunea întreprinsă presupune şi reciprocitate, răspuns cu aceeaşi măsură. Termenul este alcătuit, prin derivare, din prefixul po- ataşat cuvântului negri, după model slav, într-un soi de compromis între sinonimele a po[nosi] şi a [în]negri, iar sonoritatea cuvântului mi se pare fascinantă.

Asociereile semantice cu răul sunt evidente, iar în registrul arhaic funcţiona chiar un adjectiv – ponegru/poneagră, care însemna „foarte negru” şi care avea, cu valoare substantivală, înţelesul de „femeie foarte rea”. Sinonimele sunt mai des folosite – a bârfi, a blama, a calomnia, a cleveti, a defăima, a denigra, a detracta, a huli, a ponosi. Antonimele sunt, de asemenea, destul de numeroase: a elogia, a glorifica, a lăuda, a proslăvi.

Continuare »

Verbul a serba înseamnă „a marca printr-o solemnitate” şi este echivalent cu a sărbători (un fapt important, un eveniment memorabil etc.), fiind, în acelaşi timp, şi elementul de la care se formează o întreagă familie lexicală (a sărbători vine din sărbătoare, care se formează de la a serba cu sufixul -ătoare).

Termenul este moştenit chiar din limba latină, din servare, iar sinonimele sunt destul de numeroase, utilizate în contexte diferite: a aniversa, a celebra, a cinsti, a comemora, a lăuda, a omagia. În mod cât se poate de evident şi de mulţumitor, se asociază cu liniştea şi cu odihna, referindu-se şi la „a ţine sărbătoare”, stabilind sinonimie cu a nu lucra, a prăznui.

Continuare »

Verbul a (se) grozăvi are un sens foarte bine cunoscut şi prezent în toate dicţionarele, care înseamnă, în registru familiar şi ironic, „a avea o impresie exagerat de bună despre propriile însuşiri (şi a face caz de ele)”. Probabil că mult mai des se utilizează expresia „a (o) face pe grozavul”, echivalentă cu „a-şi da aere”. Sinonimele cele mai folosite sunt a se lăuda şi a se îngâmfa.

Verbul este un derivat al adjectivului grozav care, pe lângă sensul înrudit cu cele discutate până aici („remarcabil, excepţional, extraordinar”), mai are o accepţie, negativă. Astfel, pornind de la o oarece înrudire cu substativul groază, termenul înseamnă, de exemplu, groaznic, îngrozitor. Interesant mi s-a părut însă faptul că această semnificaţie a verbului corespunzător nu apare explicată. Cele mai darnice sunt dicţionarele de sinonime, unde apare echivalenţa cu a deforma, a desfigura, a poci, a schimonosi, a sluţi, a strâmba, a urâţi.

Continuare »

Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).

După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”

Continuare »