+ Anamaria / Ana-Maria / Ana Maria apare ca noutate, substantiv feminin cu genitiv-dativul Anamariei / Anei-Maria / Anei Maria

! anamneză este substantiv feminin cu genitiv-dativul anamnezei, care acceptă acum și formă de plural – anamneze

! anart este singularul unui substantiv masculin care se regăsește, în dicționare, doar cu forma de plural – anarți („populație celtică din Antichitate, care a trăit în sec. III-I î. H. în nord-vestul Daciei”); despărțirea în silabe este a-narți

! anastrofă rămâne cu o singură despărțire în silabe, cea bazată pe principiul fonetic: a-nas-tro-fă; substantivul feminin are genitiv-dativul anastrofei și pluralul anastrofe („procedeu stilistic constând în răsturnarea ordinii obișnuite a cuvintelor”)

! anatomopatologă / anatomopatoloagă acceptă două variante (livrescă și colocvială); substantivul feminin are genitiv-dativul anatomopatologei/anatomopatoloagei și pluralul anatomopatologe/anatomopatoloage

Verbul a admonesta vine din limba franceză – admonester, și se referă, în sens larg, la acțiunea de „a mustra pe cineva cu severitate, a face observații, a dojeni aspru”. Termenul are însă o conotație suplimentară, pentru că cele mai multe dintre explicațiile date de dicționare subliniază faptul că acțiunea se face în calitate oficială (verbal sau în scris) și este suportată de către un subaltern care, în principiu, s-a făcut vinovat de ceva.

Evident că sensul termenului s-a deplasat foarte mult, întrucât este folosit, mi se pare, la scară destul de largă, cu valențe mai puțin oficiale. Iar sinonimele înregistrate de dicționare par să susțină această idee. În afară de faptul că sunt extrem de numeroase, multe dintre ele funcționează în registrul familiar și regional.

Astfel încât, pe lângă a certa, a dăscăli, a dojeni, a moraliza, a mustra, apar și verbe ca a beșteli, a muștrului, a ocărî, a probozi, a sfădi, a sudui, a înfrunta, a oropsi, a stropoli, a toi, a cîrti, a tolocăni, a(-i) bănui, a docăni, a mogorogi, a moronci, a puțui, a șmotri, a vrevi, a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, a săpuni, a scutura. Cu antonimele, lucrurile sunt mai simple – este menționat doar a lăuda.

Seria sinonimică este însă mult prea relaxat construită, cred. În mod evident, niciunul dintre termenii menționați nu are… prestanța pe care originea i-o conferă lui a admonesta (exceptându-l,  poate, pe a moraliza). Astfel încât, pare logică specializarea termenului în sfera oficială, atâta vreme cât există alternative extrem de expresive pentru toate celelalte situații.

Verbul a detracta vine din limba franceză – détracter, conform unui latinesc detractus, și este un termen livresc, rar folosit, care înseamnă „a căuta să micșoreze meritele cuiva, a deprecia pe nedrept; a vorbi de rău”. Sinonimele sunt numeroase: a bârfi, a blama, a calomnia, a cleveti, a defăima, a denigra, a discredita, a huli, a ponosi, a ponegri.

Unul dintre cele mai interesante aspecte este confuzia cu paronimul său – a retracta. Au aceeași rădăcină și la noi, și în limba de origine, dar legăturile de sens scapă, la o privire neatentă. Bine, nici nu sunt foarte ușor de depistat și, dacă stăm bine să ne gândim, acesta este principiul pe baza căruia funcționează atracția paronimică. Cred că l-am auzit, prin urmare, deseori folosit în locul celuilalt.

Continuare »

Verbul a (se) suprapune s-a format prin compunere, din elementul supra- („deasupra, peste”) și verbul a pune, după model francez – superposer. Are două utilizări importante, dintre care prima (cea tranzitivă) îl explică aproape prin reperarea sensului celor două elemente componente: „a așeza, a pune un lucru deasupra altuia; a plasa, a așeza ceva peste altceva”. Folosit în geometrie, înseamnă „a pune o figură deasupra alteia pentru a le verifica egalitatea”.

Folosirea reflexivă a verbului are legătură cu suprafețele care se află așezate una deasupra alteia („a se potrivi exact una peste alta”), sau – prin extindere de sens – cu orice evenimente care au loc în același timp („a se produce concomitent”) – sinonimul fiind a coincide. Alți termeni echivalenți sunt a etaja, a superpune (mult mai rar folosit) sau a se încăleca (utilizat în registrul arhaic și familiar).

Continuare »

Verbul a (se) exclude vine din limba latină – excludere, ajuns la noi în etapa aceea de relatinizare, de redescoperire a moștenirii latine în limba română. Este un verb de conjugarea a III-a (cu infinitivul terminat în –e), a cărui valoare tranzitivă înseamnă „a da afară, a nu admite”, fiind sinonim cu a elimina, a excepta, a îndepărta, a înlătura, a scoate.

Sensul reflexiv face referire la o acțiune reciprocă dintre două elemente de „a se respinge ca fiind incompatibile, contrare, nepotrivite”. Cel mai evident antonim este a include, în timp ce ultimul sens poate reprezenta, în sens larg, o antonimie cu a accepta (venit din franceză, fiind și el un latinism, la bază).

Continuare »

Verbul a se consfătui a trecut definitiv în clasa reflexivelor, conform noului DOOM, care îl menționează independent de termenul de bază de la care s-a format (a sfătui) și la care trimitea, anterior, dicționarul ortografic. Cuvântul denumește acțiunea realizată de două sau mai multe persoane, de „a face schimb de sfaturi, a se sfătui împreună cu alții”, de a se consulta.

Iar acestea sunt singurele informații pe care ni le dau dicționarele despre verb. Nu că în viața de zi cu zi l-am folosi foarte des… prin urmare, pare a exista un echilibru între viața pe hârtie și viața reală a acestui cuvânt. Mai mult decât atât, se întâmplă astfel încât eu însămi nu îi cunosc decât o singură utilizare – și aceea improprie…

Continuare »