Verbul a admonesta vine din limba franceză – admonester, și se referă, în sens larg, la acțiunea de „a mustra pe cineva cu severitate, a face observații, a dojeni aspru”. Termenul are însă o conotație suplimentară, pentru că cele mai multe dintre explicațiile date de dicționare subliniază faptul că acțiunea se face în calitate oficială (verbal sau în scris) și este suportată de către un subaltern care, în principiu, s-a făcut vinovat de ceva.

Evident că sensul termenului s-a deplasat foarte mult, întrucât este folosit, mi se pare, la scară destul de largă, cu valențe mai puțin oficiale. Iar sinonimele înregistrate de dicționare par să susțină această idee. În afară de faptul că sunt extrem de numeroase, multe dintre ele funcționează în registrul familiar și regional.

Astfel încât, pe lângă a certa, a dăscăli, a dojeni, a moraliza, a mustra, apar și verbe ca a beșteli, a muștrului, a ocărî, a probozi, a sfădi, a sudui, a înfrunta, a oropsi, a stropoli, a toi, a cîrti, a tolocăni, a(-i) bănui, a docăni, a mogorogi, a moronci, a puțui, a șmotri, a vrevi, a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, a săpuni, a scutura. Cu antonimele, lucrurile sunt mai simple – este menționat doar a lăuda.

Seria sinonimică este însă mult prea relaxat construită, cred. În mod evident, niciunul dintre termenii menționați nu are… prestanța pe care originea i-o conferă lui a admonesta (exceptându-l,  poate, pe a moraliza). Astfel încât, pare logică specializarea termenului în sfera oficială, atâta vreme cât există alternative extrem de expresive pentru toate celelalte situații.

Verbul a cheltui vine din maghiară – költeni și are două sensuri principale. Primul se referă la „a da o sumă de bani pentru a cumpăra sau a plăti ceva, pentru a ajuta pe cineva etc.” și poate fi folosit și cu valoare peiorativă – „a risipi, a irosi banii pe ceva, cu cineva etc.”. Cel de-al doilea are o accepție mai generală (și figurată) – „a consuma, a folosi energie, timp etc.”, pentru că – nu-i așa? – banul nu e singura valoare pe care o apreciem.

Există situații în care verbul stabilește sinonimii puțin în afara acestor două utilizări de bază, referindu-se la situații ce implică obligativitatea, necesitatea, nu în mod obligatoriu cheltuiala fără temei: a cumpăra, a plăti, a consuma, a petrece (timpul, viața), a întrebuința, a folosi, a desface, a plasa, a vinde. Nuanța reflexivă este un franțuzism utilizat despre oameni – „a-și consuma, a-și risipi forțele intelectuale sau fizice”.

Dintre verbele echivalente mai… plastice (ori expresive), putem aminti: a arunca, a azvârli, a împrăștia, a prăpădi, a zvârli, livrescul a prodiga, precum și o serie de regionalisme și arhaisme – a prăda, a mătrăși, a părădui, a spesa, a rășchira, a afierosi, dar și pe cele figurate – a înghiți, a mânca, a păpa, a toca (care subliniază lăcomia). Antonimele sunt, în mod evident, a economisi și a strânge.

Continuare »

Verbul a (se) speria are origine incertă, cea mai probabilă variantă fiind un latinesc derivat din pavor („stare de groază, provocată de imagini terifiante, în timpul somnului”). Primul sens se referă la „a (se) umple de frică, de spaimă”, fiind sinonim cu a (se) înspăimânta, a (se) înfricoșa. Valoarea tranzitivă înseamnă „a face ca o ființă sau un grup de ființe să se înfricoșeze (de o mișcare ori de o apariție bruscă și neașteptată) și să fugă”, iar prin restrângere de sens, are în vedere acțiunea de „a stârni un animal din culcuș”.

Sunt destul de numeroase expresiile în care apare: se sperie și de umbra lui se spune despre o ființă foarte fricoasă, a-și speria (sau a-i speria cuiva) somnul înseamnă a rămâne (sau a face să rămână) treaz, a nu mai putea (sau a face să nu mai poată) adormi. Tot astfel, a speria lupul cu pielea oii presupune a încerca zadarnic să intimidezi pe cineva. În afară de acestea, termenul are și o conotație pozitivă, folosită mai ales în registrul familiar, similară cu a fi surprins sau a uimi, a ului (prin splendoare, frumusețe, calități), de unde locuțiunea de speriat (ieșit din comun, uimitor; extraordinar).

Continuare »

Verbul a (se) căina vine din slavonă și are două sensuri de bază, lămurite, în dicționare, prin intermediul unor sinonime. Prima accepție are drept termeni echivalenți pe a se boci, a se jeli, a se lamenta, a se plânge, a se tângui, a se văicări, a se văita, iar cea de a doua pe a deplânge, a deplora, a jeli, a jelui, a compătimi (pe cineva).

Cele mai expresive sunt însă regionalismele ori arhaismele, care sunt extrem de numeroase pentru prima situație: a se aoli, a se mișeli, a se olălăi, a se olecăi, a se plângătui, a se scârbi, a se văiera, a se văina, a se vălăcăi, a (se) cânta, a (se) dăuli, a se frăsui, a se glăsi, a se glăsui. Pentru cel de-al doilea sens, sunt mai puține: a căi, a sărăci, a șăinăli.

Continuare »

Mai expresiv

Interjecţie expresivă