Poate că termenii „bogan”, „firie” şi „checkout chick” sunt uzuali în conversaţie, dar până acum nu au fost introduşi în Australian National Dictionary. Dicţionarul a fost iniţial lansat în 1988 ca să înregistreze originile şi sensurile cuvintelor din engleza australiană şi în pofida faptului că a fost prima oară publicat cu aproape 30 de ani în urmă, nu a mai fost reînnoit substanţial cu o a doua ediţie până în prezent.

Au fost adăugate mai mult de 6.000 de cuvinte şi expresii, inclusiv o sută de termeni din limbile indigene. Expresiile personalităţilor şi termenii din cultura pop sunt, de asemenea, prezenţi, alături de expresii de renume din zona culinară: „battered savs”, „chocolate crackles” şi „fairy bread”.

Continuare »

Verbul a (se) unifica este un neologism, fratele mai tânăr – şi echivalentul semantic – al lui a (se) uni. Vine din limba franceză (din unifier), primit în timpul procesului de relatinizare a limbii română, având la origine un latinesc unificare şi înseamnă, în primul rând, „a face un întreg din mai multe părţi, a realiza o unitate”.

Un alt sens al termenului se referă la „a cuprinde într-un sistem unic; a face să fie unitar/la fel; a aduce la acelaşi numitor”. Iar dacă prima semnificaţie avea în vedere, de exemplu, unificarea provinciilor dintr-o ţară, cea de-a doua poate fi folosită, de pildă, pentru unificarea ortografiei. Există, desigur, şi o valoare generală – „a uni într-un tot întreg” obiecte răzleţe.

Continuare »

În limba română, verbul a (se) păcăli are origine necunoscută şi înseamnă „a induce pe cineva în eroare, printr-o viclenie sau printr-o minciună, pentru a trage un folos sau pentru a se amuza”. În această situaţie, este sinonim cu a amăgi, a înşela, a minţi şi echivalent cu locuţiunea „a trage pe sfoară”. Termenul poate avea şi nuanţă reflexivă, referindu-se la „a-şi greşi socotelile, a aprecia greşi; a lua un neadevăr drept adevăr, a cădea în eroare”, deci a se amăgi, a se înşela.

Pentru a păcăli pe altcineva este nevoie de o intenţie răuvoitoare în obţinerea vreunui beneficiu nemeritat, recurgând la diverse mijloace necinstite, care presupun nu doar furtul, cât un plan eficient conceput în vederea exploatării credulităţii aceluia. Pentru a se păcăli pe sine, e nevoie de mult mai puţină strădanie: e iluzie, o impresie ori, pur şi simplu, ignorarea adevărului din dorinţa de a crede în altceva decât în ceea ce este. În funcţie de gravitate, unele păcăleli pot avea repercusiuni grave, altele fiind concepute doar spre amuzament.

Continuare »

Verbul a boteza face parte dintre acelea care confirmă interesanta coincidenţă a momentului formării poporului român cu cel al creştinării sale. Termenul face parte din fondul vechi al limbii şi a apărut prin evoluţie firească din latinescul „batizare-baptizare”, desemnând acţiunea de a supune sau a se supune botezului. Cel care o realizează este, pe de o parte, preotul care oficiază ceremonia de creştinare, iar pe de altă parte, cel care are calitatea de naş sau naşă pentru copil. Ritualul presupune primirea în rândul credincioşilor a unui nou-născut, prin atribuirea unui nume întru Hristos, dar aceasta nu este singura circumstanţă în care se utilizează termenul. Una dintre celelalte situaţii are, de asemenea, valenţe religioase, şi se referă la stropirea cu agheasmă a credincioşilor şi a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericeşti.

Numitorul comun al tuturor sensurilor pe care le acumulează cuvântul pare să fie prezenţa apei, pentru că odată ieşiţi din sfera sacră, orice udare sau stropire poate purta, în sens mai mult sau mai puţin ironic, denumirea de „botez”, la fel ca şi orice încercare de a da un nume (de batjocură), un supranume sau o poreclă. În ultimă instanţă, simpla amestecare cu apă a laptelui, a vinului sau a rachiului, pentru a câştiga un ban în plus are, în limbaj familiar şi ironic, aceeaşi denumire.

Continuare »

Cu ocazia Zilei Internaţionale a Traducătorilor, în anul 2008, Asociaţia Traducătorilor din România omagiază terminologia şi munca terminologilor. Lingviştii profesionişti recunosc unanim rolul esenţial al terminologiei. Cum am putea traduce, interpreta, redacta sau localiza în mod eficient în lipsa contribuţiei esenţiale a cuvintelor şi, prin urmare, a terminologiei?

Continuare »

Cel mai vechi dicţionar cunoscut datează din anul 600 î.Ch., a fost găsit în Mesopotamia şi e scris în akadiana (limba folosită de asirieni şi de babilonieni).

Cel mai vechi dicţionar explicativ pentru limba engleză datează de la 1604 („A Table Alphabeticall” de Robert Cawdrey), iar dicţionare importante, cum ar fi cel publicat de lexicologul american Noah Webster în 1828, mai trezesc interesul şi astăzi.

Preocupările de elaborare a unui dicţionar al limbii române au fost mai târzii, apărând prin secolul al XVIII-lea. Samuil Micu a întocmit, spre 1800, „Dicţionarium Valachico-Latinum”, pe care autorul l-a lansat într-un prospect din 1806, ca urmând să apară la Tipografia din Buda. Din păcate, autorul a murit în acelaşi an şi tipărirea s-a sistat. La scurtă vreme, tipografia primeşte un alt material lexical, pentru un dicţionar în patru limbi (româno-latino-maghiaro-german), al cărui autor era protopopul Vasile Coloşi. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu şi constituie o serioasă premisă pentru redimensionarea dicţionarului. În 1825 a apărut „Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu”, lucrare cunoscută ca „Lexiconul de la Buda”, cu aproximativ 10.000 de termeni.

De asemenea, Petru Maior a fost unul dintre învăţaţii transilvăneni care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit o lucrare în acest sens: „Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi”, apărută la Buda, în 1819 (reprodusă şi în „Lexiconul de la Buda”).

Primul dicţionar explicativ complet al limbii române este „Condica limbii româneşti”, elaborat de Iordache Golescu şi terminat în 1832. Este un dicţionar explicativ, enciclopedic şi etimologic, rămas până astăzi în manuscris. Autorul a lucrat la el circa 30 de ani, dovedind vaste cunoştinţe.

Continuare »