Rezultate

21 nov.

„The Lighthouse” de Wilfrid Gibson

Just as my watch was done the fog had lifted,
And we could see the flashing of our light,
And see once more the reef beyond the Head
Over which six days and nights the mist had drifted,
Until it seemed all time to mist had drifted
And day and night were but one blind white night.
Când am ieșit din schimb, plecase ceața;
Lumina farului, din când în când,
Descoperea și stânca de la Cap
Deasupra cărei șase nopți și zile;
Părea că însăși Timpul devenise
O nesfârșită beznă albă, oarbă.


Continuare »

03 feb.

„The Bard: A Pindaric Ode” de Thomas Grey

„Ruin seize thee, ruthless King!
Confusion on thy banners wait,
Tho’ fann’d by Conquest’s crimson wing
They mock the air with idle state.
Helm, nor hauberk’s twisted mail,
Nor even thy virtues, tyrant, shall avail
To save thy secret soul from nightly fears,
From Cambria’s curse, from Cambria’s tears!”
Such were the sounds, that o’er the crested pride
Of the first Edward scatter’d wild dismay,
As down the steep of Snowdon’s shaggy side
He wound with toilsome march his long array.
Stout Glo’ster stood aghast in speechless trance;
To arms! cried Mortimer, and couch’d his quiv’ring lance.
„Prinţ nendurat, urgie ţie!
Să-ţi vezi zăludele drapele
Pleoştite chiar când către ele
Vânt roş de cuceriri adie;
Nici coif, nici za, nici trunchiul tău vânjos
Nu îţi vor fi, Tirane, de folos
Să-ţi aperi, noaptea, cugetul
De-al Cambriei blestem şi de-al ei plâns!”
Aceste vorbe au umplut de-oroare
Pe mult fălosul Eduard-Întâi,
Când şerpuiau pe-abruptele ponoare
Din Snowdon – trudnic şir – oştenii săi.
Ca-n transă, mut, sta Glo’ster spăimântat;
„La arme!” strigă Mortimer şi lancea i-a vibrat.


Continuare »

15 iul.

„Killed at the Ford” de Henry Wadsworth Longfellow

He is dead, the beautiful youth,
The heart of honor, the tongue of truth,
He, the life and light of us all,
Whose voice was blithe as a bugle-call,
Whom all eyes followed with one consent,
The cheer of whose laugh, and whose pleasant word,
Hushed all murmurs of discontent.
E mort de-acum frumosul tânăr, căzut viteazul neînvins,
Şi inima-i învăpăiată şi-obrajii lui aprinşi s-au stins!
El — sufletul nădejdii noastre, el — răsfăţatul de noroc,
Pe care cu mândrie ochii îl urmăreau din loc în loc,
A cărui voce mângăioasă, al cărui zâmbet plin de vrajă
Făcea să crezi că pretutindeni un înger bun îi stă de strajă…


Continuare »

16 sept.

a (se) strica

Verbul a (se) strica este foarte bogat în semnificaţii şi are o mulţime de sinonime. Înseamnă, în sensul său cel mai extins, „a (se) transforma din bun în rău”, fiind echivalent cu a (se) deteriora, a (se) degrada, a (se) defecta. Se foloseşte legat de lucruri care sunt distruse pentru a ajunge la ceva din interiorul lor sau aflat dincolo de ele (de exemplu, ouă, uşi, încuietori etc.) – situaţie în care cel mai utilizat sinonim este a sparge. De asemenea, se poate referi la materii organice – „a se descompune sub acţiunea agenţilor exteriori distructivi”, ori la aer – „a deveni greu respirabil din cauza unor substanţe sau mirosuri neplăcute, nocive”, stabilind sinonimie cu a (se) altera.

Se are în vedere efectul, rezultatul final – distrugerea, uneori subliniind şi intenţia – „a împiedica buna desfăşurare a unei acţiuni, a se pune de-a curmezişul” – sinonim cu a tulbura, a zădărnici. Dincolo de toate, verbul este asociat foarte des cu greşeala – „a pricinui stricăciuni, daune, lipsuri”, ori cu inutilitatea – „a fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situaţie” – sinonim cu a vătăma. Deseori, implică şi vinovăţia – „a greşi, a se face vinovat de ceva”, mai ales atunci când este vorba despre a dăuna unei alte persoane – „a influenţa pe cineva în rău, a corupe”. Se poate strica sănătatea cuiva, starea sufletească sau morală, limba vorbită; se pot strica prietenii, farmece, petreceri, planuri, înţelegeri, legi, vieţi.

Continuare »

21 mai

a tuna

Verbul a tuna e de sezon: ploile cu fulgere şi tunete sunt semne incontestabile ale venirii anotimpului cald. Prin urmare, primul sens al termenului se referă exact la acest aspect, însemnând „a se produce sau a se auzi, a răsuna tunetul” (în urma unei descărcări electrice în atmosferă), situaţie în care sinonimele sunt a detuna, chiar a trăsni. Dintr-un alt punct de vedere, se pare că există un sens învechit al cuvântului, care are în vedere acţiunea de „a trage cu tunul sau cu alte arme de foc”.

În mod evident, elementul fundamental de semnificaţie este cel sonor. Prin extindere de sens, cuvântul poate fi folosit cu referire la „a produce un zgomot mare, a scoate un vuiet puternic”, stabilind sinonimie cu a bubui, a vui. În registru figurat, verbul are în vedere tonalitatea glasului uman – „a vorbi cu glas ridicat, ce răsună puternic”, sinonim cu a striga, a ţipa, a urla. Cele mai frumoase sunt, desigur, expresiile: a tuna şi a fulgera („a fi furios, a face scandal”), a tunat şi i-a adunat (ironic, despre cei care se potrivesc la rele).

Continuare »

03 nov.

„Scrisoarea III” de Mihai Eminescu

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte…
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
— Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.
Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipǎ ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână —
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri
Mările ţǎrmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor —
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.
Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător.
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.
A Sultan among those who over a language reign,
Who where the flocks are pastured, there stretches their domain,
Was sleeping on the hillside, his head laid on his arm,
When came to him a vision that did his spirit charm:
He saw the moon that nightly across the heavens ranged
Turn from her wonted journey and to a maiden changed,
He saw her glide towards him, with lovely downcast head,
And there was sorrow in her eyes; but spring bloomed at her tread;
While all the forest trembled, so wondrous war her grace,
And a thrill of silver ripples ran o ‘er the water’s face.
A mist like sparkling diamonds that did the vision daze
Lay on the earth enchanted, a bright illumined haze,
While the sound of whispered music sang through that wonderland,
And o ‘er the starry heavens a midnight rainbow spanned…
Her hair in raven tresses about her shoulders fell,
And taking his hand in hers, she these grave words did tell:
„Let be our lives united, my pain let yours enfold
That through your sorrow’s sweetness my sorrow be consoled…
Writ was it through the ages and all the stars record
That I shall be your mistress, and you shall be my lord.”
Now, as the Sultan marveled, softly she withdrew
And he felt as if within him a wondrous tree upgrew;
A tree that in an instant raised loftily its head
And to the far horizons its thrusting branches spread;
A tree of such a stature that even at midday
The farthest lands and oceans under its shadow lay.
While at the earth’s four corners rose up against the sky
Atlas, Caucasus, Taurus and the Balkan mountains high;
The wide Euphrates, Tigris, the Nile, the Danube old,
All ‘neath its boughs protecting their mighty waters rolled.
Asia, Europe, Africa and the desert stretching far,
The boats that on the lakes and seas and on the rivers are,
Billowing, boundless cornfields that tossed emerald locks,
And shores, and ships, and harbours with castles on the rocks,
All these spread like a carpet his vision did embrace,
Country next to country set, and race to race…
All these as in a mist of silver did he see,
A vast extending kingdom ‘neath the shadow of a tree.
The eagle that aspires the sky does dawdle not
With lazy wings, nor in among the branches squat ;
And now a wind of conquest the ancient forest fills
And shouts of Allah ! Allah ! echo among the hills,
As though a rising tempest does o’er the ocean roar
The deafening clash of battle, the thunderous clang of war;
Till loudly does the forest to that great gale resound
And bow before new Rome its branches to the ground.


Continuare »

© 2024 blog.ro-en.ro