21 nov.

„The Lighthouse” de Wilfrid Gibson

Just as my watch was done the fog had lifted,
And we could see the flashing of our light,
And see once more the reef beyond the Head
Over which six days and nights the mist had drifted,
Until it seemed all time to mist had drifted
And day and night were but one blind white night.
Când am ieșit din schimb, plecase ceața;
Lumina farului, din când în când,
Descoperea și stânca de la Cap
Deasupra cărei șase nopți și zile;
Părea că însăși Timpul devenise
O nesfârșită beznă albă, oarbă.

But on the seventh midnight the wind shifted,
And I was glad to tumble into bed,
Thankful to hear no more the blaring horn
That ceaselessly had sounded night and morn
With moaning echoes through the mist to warn
The blind bewildered ships at sea:
Yet, though as tired as any dog,
I lay awhile and seemed to feel
Fog lying on my eyes still heavily,
And still the horn unceasingly
Sang through my head, till gradually
Through night’s strange stillness over me
Sweet sleep began to steal,
Sleep blind and thick and fleecy as the fog.
Dar vântul se schimbă-n a șaptea noapte.
M-am asvârlit în pat, blagoslovind
Tăcerea cornului care zbierase
Zi, noapte,-ntr-una, pentru a vesti
Corăbiile ce orbecăiau.
Cu oboseala strânsă-n oase
Am stat culcat, deși simțind
Că pâcla ochii încă mi-i apasă.
Între acestea, cornul blestemat
Urla în capul meu. Într-un târziu,
Prin liniștea ciudată-a nopții, somnul
S-a furișt cu pași molatici, somnul
La fel de orb ca negura pufoasă.
For all I knew, I might have slept
A moment — or eternity,
When, startled by a crash,
I waked to find I’d leapt
Upright on the floor;
And stood there listening to the smash
Of falling glass … and then a thud
Of something heavy tumbling
Into the next room …
A pad of naked feet …
A moan … a sound of stumbling …
A heavier thud … and then no more.
And I stood shivering in the gloom,
With creeping flesh and tingling blood,
Until I gave myself a shake
To bring my wits more wide awake,
And lit a lanthorn and flung wide the door.
Half-dazed and dazzled by the light,
At first it seemed I’d only find
A broken pane, a flapping blind;
But when I raised the lanthorn o’er my head
I saw a naked boy upon the bed
Who crouched and shuddered on the folded sheet,
And on his face before my feet
A naked man who lay as if quite dead,
Though on his broken knuckles blood was red;
And all my wits awakened at the sight.
I set the lanthorn down and took the child,
Who looked at me with piteous eyes and wild,
And chafed his chill wet body till it glowed,
And, forcing spirit ‘twixt his chattering teeth,
I tucked him snugly in beneath
The blankets and soon left him warmly stowed;
And stooped to tend the man who lay
Still senseless on the floor.
I turned him off his face
And laid him on the other bed,
And washed and staunched his wound;
And yet, for all that I could do,
I could not bring him to,
Or see a trace
Of life returning to that heavy head.
It seemed he’d swooned
When through the window he’d made way,
Just having strength to lay
The boy in safety. Still as death
He lay without a breath;
And, seeing I could do no more
To help him in the fight for life,
I turned again to tend the lad,
And as I looked on him was glad
To find him sleeping quietly.
Nu știu cât am dormit –
Un ceas, o veșnicie –
Când m-a trezit un huruit.
Zăceam
Pe dușumea și ascultam…
Deodată-am auzit un zăngănit
De parcă s-ar fi spart un geam,
Apoi o bufnitură – ceva greu
Se prăbușise-n camera vecină…
Pe urmă pași de om desculț…
Un geamăt și o poticnire,
Un trosnet – și atât.
Tot ascultând, tot cugetând,
Mi se făcuse pielea de găină.
M-am scuturat să-mi vin în fire
Și, cu lanterna-n mână,
Orbit pe jumătate de lumină,
M-am repezit la ușă s-o deschid
Întâi mi s-a părut că-am dat
De sticlă spartă. Dar lanterna-mi arată
Un băiețaș, ce, despuiat,
Plângea și tremura
Între cearceafurile de pe pat;
Iar jos, culcat pe față, un om gol,
Pesemne mort; dar sângele da semne
Din rana proaspătă că-i încă viu.
Atunci de-a binelea m-am deșteptat.
Am luat copilul, care mă privea
Cu ochii tulburi, l-am frecat
Din creștet până-n tălpi; când s-a-nroșit
Și mădularele i le-am simțit fierbinți,
I-am picurat în gură printre dinți
O dușcă de rachiu. L-am învelit
În pături și lăsându-l la căldură
M-am aplecat spre omul ce zăcea
În nemișcare pe podea.
L-am răsucit cu fața-n sus
Apoi l-am pus în patul celălalt
Și rana de la mână i-am spălat-o.
Dar oricât mă căzneam, nu izbuteam
Să-l pun iar pe picioare,
Nici nu vedeam vreun semn de viață
Pe capul lui greoi și mare.
Părea că leșinase când a spart
Fereastra ca să-și facă drum
Și pe băiat să-l scape. Acum
Zăcea fără suflare.
Văzând că nu-i mai sunt de vreun folos,
M-am ridicat de jos
Ca să mai văd ce face
Băiatul.
Dormea în bună pace.
So, fetching fuel, I lit a fire
And quickly had as big a blaze
As any housewife could desire:
Then ‘twixt the beds I set a chair,
That I might watch until they stirred:
And as I saw them lying there —
The sleeping boy and him who lay
In that strange stiller sleep, ‘twas plain
That they were son and father, now
I’d time to look and wonder how
In such a desperate plight,
Without a stitch or rag,
They’d taken refuge from the night.
And, as I wondered drowsily,
It seemed still queerer and more queer:
For round the Head the rocks are sheer
With scarce a foothold for a bird,
And it seemed quite beyond belief
That any wrecked upon that reef
Could swim ashore and scale the crag
By daylight, let alone by night.
Un braț de lemne și un foc vioi
A prins și s-a-ntețit îndată;
Cu flacăra-i s-ar fi mândrit
Și-o gospodină încercată;
Am pus un scaun între paturi
Ca să-i veghez pe amândoi;
Și tot privind la ei, am înțeles
Că unu-i fiu și Altul tată.
Mă întrebam cum au răzbit,
Sleiți și goi,
Prin alburiul întuneric des.
Când treaz, când adormit,
Mă minunam din ce în ce
Căci lângă Cap sunt ape-adânci
Cu-atât de ascuțite stânci
Că nu-s popas nici pentru zburătoare
Minune mare, gând himeric,
Că prin recif naufragiații
La coastă pot s-ajungă-not
În plină zi, dar mi-te pe-ntuneric.
But they who live beside the sea
Know naught’s too wonderful to be:
And as I sat and heard
The quiet breathing of the child
Great weariness came over me,
And in a kind of daze
I watched the blaze
With nodding head,
And must have slept, for presently
I found the man was sitting up in bed,
And talking to himself with wide unseeing eyes.
At first I hardly made out what he said:
But soon his voice, so hoarse and wild,
Grew calm, and, straining, I could hear
The broken words that came with many sighs.
Dar oamenii crescuți pe lângă mare
Nu prea au timp pentru mirare.
Pe când ședeam și ascultam
Cum suflă băiețașul liniștit,
Sfârșeală grea m-a podidit,
Am început să picur
La-al jarului viu licăr
Și-am adormit.
Când m-am trezit, văzui bărbatul
Șezând în capul oaselor pe pat.
N-am priceput la început
Ce îngăima; însă treptat,
Când, prin suspine răzbătând,
Nepământescu-i glas s-a dres,
Am deslușit frânturi de gând
Și vorbe cu-nțeles.
“Yes, lad, she’s going, but there’s naught to fear,
For I can swim and tow you in the belt.
Come, let’s join hands together and leap clear …
Ay, son, it’s dark and cold … but you have felt
The cold and dark before …
And you should scorn …
And we must be near shore …
For hark, the horn!
Think of your mother and your home and leap …
She thinks of us, lad, waking or asleep …
You would not leave her lonely?
Nay … then … go!
Well done, lad! … Nay! I’m here …
Ay, son, it’s cold, but you’re too big to fear.
Now then you’re snug: I’ve got you safe in tow:
The worst is over and we’ve only
To make for land … we’ve naught … to do … but steer …
But steer … but steer …”
“Așa-i, băiete, se îneacă.
Și dacă? Nu te speria,
Doar știi că-s bun înotător.
Te faci remorcă la cureaua mea…
Dă mâna și sărim odată-n apă…
E frig, e noapte, dar nu-i prima dată
Când treceam prin așa ceva…
E drept, o să ajungem uzi,
Dar țărmul e colea –
E cornul, îl auzi?
Gândește-te la mama, la bordei,
Ea veșnic se gândește la noi doi,
La tine și la tata…
Vrei s-o lași singură, cu jalea ei?
Atunci? Hai – gata!
Așa, flăcăule, aicea sunt.
Da, știu, e frig – Cum să te temi? Ești mare!
Remorca-i bună… A trecut ce-i greu.
Acum, s-ajungem la pământ…
Dar pân-atunci ai grijă, fiul meu…”
He paused and sank down in the bed, quite done,
And lay a moment silent, while his son
Still slumbered in the other bed,
And on his quiet face the firelight shone:
Then once again the father raised his head
And rambled on —
“Say, lad, what cheer?
I thought you’d dropt asleep, but you’re all right.
We’ll rest a moment … I’m quite out of breath …
It’s further than … Nay, son! there’s naught to fear …
The land must be quite near —
The horn is loud enough!
Only your father’s out of puff:
He’s getting fat and lazy, is your dad.
Ay, lad,
It’s cold;
But you’re too old
To cry for cold.
Now … keep … tight hold,
And we’ll be off again.
I’ve got my breath. …”
He sank once more as still as death,
With hands that clutched the counterpane;
But still the boy was sleeping quietly.
And then the father sat up suddenly
And cried — See! See!
The land! The land!
It’s near … I touch it with my hand.
And now O God! he moaned.
Small wonder when he saw what lay before —
The black unbroken crags so grim and high
That must have seemed to him to soar
Sheer from the sea’s edge to the sky.
But soon he plucked up heart once more:
We’re safe, lad — safe ashore!
A narrow ledge, but land, firm land.
We’ll soon be high and dry.
Nay, son, we can’t stay here:
The waves would have us back
Or we should perish of the cold.
Come, lad, there’s naught to fear …
You must be brave and bold.
Perhaps we’ll strike a track.
Ay, son, it’s steep and black
And slimy to the hold;
But we must climb … and see! the mist is gone:
The stars are shining clear. …
Think, son, your mother’s at the top,
And you’ll be up in no time. See that star,
The brightest star that ever shone,
Just think it’s she that watches you
And knows that you’ll be brave and true.
Come, lad, we may not stop …
Or else the cold …
Give me your hand …
Your foot there now … just room to stand.
It cannot be so far …
We’ll soon be up … this work should make us warm.
Thank God it’s not a storm,
Or we should scarce … Your foot here firm …
Nay, lad! You must not squirm.
Come, be a man: you shall not fall:
I’ll hold you tight.
There — now you are my own son after all!
Your mother, lad,
Her star burns bright …
And we’re already half-way up the height. …
Your mother will be glad,
Ay, she’ll be glad to hear
Of her brave boy who had no fear.
Tăcu. Sfârșit, se afundă în pat,
În timp ce fiul continua să doarmă
Cu chipul lui senin și luminat
De jarul din cămin. După o vreme
Își ridică iar capul, întrebând:
“Ei, cum mai merge?
Credeam c-ai adormit – iar tu, nici gând!
Să ne-odihnim puțin…
De-abia-mi trag sufletul… e mai departe
Decât… Dar nu te teme!
Ia’ o nimica toată… Cornul
E-n preajma noastră, sună tare…
Din fericire…
E frig, firește,
Dar să te plângi, la vârsta ta?
Apucă-te cu Mâna de curea
Și ține-o ca-ntr-un clește.
Pornim, hai, ia’!
Mi-am mai venit în fire…”
Și iar se prăvăli în perini, mut,
Cu mâinile trăgând de așternut.
Băiatul mai dormea. Brusc, tatăl
Săltă în pat, strigând: “Privește!
Pământ! pământ! Vezi? Iată-l!
L-am și atins cu mâna – dar,
O, Doamne…” și gemu, căci truda
Fusese în zadar.
În fața lui se ridica stingher
O stâncă neagră, dreaptă, rea,
Atât de-naltă-ncât i se părea
Că vârful i se pierde-n cer.
Dar omul prinse, iar, curaj;
“Suntem pe țărm – pe-un petec de uscat,
E drept, dar am scăpat!
Să ne uscăm… Nu, nu putem…
E prea mult mâl pe mal…
Să nu ne măture vreun val…
Să nu-nghețăm de frig.
Hai, băiețaș, nu-ți fie frică,
Nu te mai face ghem,
Poate că dăm noi de-un făgaș.
Da, malul e râpos și-alunecos –
Dar pân’ la urmă îl urcăm,
Iavaș-iavaș…
Și, uite, ceața s-a rărit. Ia seama
Că stelele încep să iasă.
Închipuie-ți că sus e mama
Și ai s-o vezi neapărat,
Că steaua-aceea, mai frumoasă
Ca toate celelalte, este ea
Și te așteaptă-acasă –
Și mama știe
Cât ești tu de cuminte și bărbat!
Hai, nu-i de stat,
Știi, frigul ar putea…. Te-aștept.
Dă-mi mâna, băbătie…
E strâmt urcușul, țin-te drept.
Puțin a mai rămas
Și-ajungem sus. E-a bună!
Ne chinuim noi, dar ne încălzim.
Noroc că nu-i furtună,
Altiminteri… Încă-un pas,
Nu te suci – hai, n-ai să cazi,
Te țin eu strâns…
Așa,
Doar nu degeaba ești băiatul meu!
Mămica ta, copile,
Cum îi ard stelele de tare…
S-a dus ce-a fost mai greu…
Ce bucuroasă o să fie
Când o să afle că băiatul ei
De ceasuri aspre teamă n-are.
Your foot … your hand … ‘twas but a bird
You startled out of bed:
‘Twould think it queer
To wake up suddenly and see your head;
And when you stirred …
Nay! steady, lad!
Or you will send your dad …
Your hand … your foot … We’ll rest upon this ledge …
Why, son, we’re at the top! I feel the edge
And grass — soft dewy grass!
Let go one moment and I’ll draw you up. …
Now, lad! … Thank God that’s past!
And you are safe at last —
You’re safe, you’re safe … and now my precious lass
Will see her son, her little son, again.
I never thought to reach the top to-night.
God! What a height!
Nay, but you must not look: ‘twould turn your head:
And we must not stand shivering here …
And see! — a flashing light …
It’s sweeping towards us, and now you stand bright. …
Ah, your poor bleeding hands and feet!
My little son, my sweet!
There’s nothing more to fear.
A lighthouse, lad! And we must make for it.
You’re tired; I’ll carry you a bit.
Nay, son, ‘twill warm me up …
And there will be a fire and bed,
And even perhaps a cup
Of something hot to drink,
And something good to eat.
And think, son, only think —
Your home … and mother … once again!
Ia seama la picior! Dă-mi mâna!
A fost o pasăre – ai speriat-o
Și nu-și mai află rost,
Ei, bat-o
S-o bată! S-a trezit din cuib deodată
Și-a dat cu pliscu-n capul tău!
Când te-ai mișcat… Încetișor,
Sau tata zboară-n hău…
Cu grijă la picior.
Uite un stei.
Te odihnește dacă vrei.
Tii, am atins și creasta!
Simt după muchia aceasta
Și după iarba moale, rourată!
Dă-mi drumul și te trag la mine.
Acum! Of, slavă Ție, Doamne,
Că am ajuns cu bine.
Ești teafăr, fiule, și ea
Ce fericită-o fi când te-o vedea!
În noaptea asta, zău, n-aș fi crezut
Că vom ajunge sus. Ce înălțime!
N-ar crede nime…
Nu! Nu privi în jur, poți s-amețești
Și să nu stăm aicea tremurând…
Stai… vezi lumina sclipitoare
Ce vine către noi? Te-a prins și ești
De parc-ai fi în soare…
Ce mâini însângerate și picioare!
Băiatul meu cel drag și mic!
Să nu-ți mai fie teamă de nimic.
Acum să mergem către far.
Ești frânt – te car cât sunt în stare.
Nu, să mă încălzesc un pic.
Găsim un foc și-un pat
Și poate chiar și un pahar
De ceai fierbinte,
Și un dumicat…
Gândește-te la casă și la masă
Și chipul mamei pune-l înainte.”
Once more the weary head
Sank back upon the bed;
And for a while he hardly stirred,
But only muttered now and then
A broken word,
As though to cheer
His son who slept so quietly
At the other side of me.
Truditul cap încă o dată
Se cufundă în perna frământată.
Înțepenise; doar din vreme-n vreme
Îl auzeam cum geme
Și-ngaimă vorbe nedepline
Ca pentru a îmbărbăta
Copilul care, lângă mine,
Dormea netulburat.
And then my blood ran cold to hear
A sudden cry of fear:
My son! My son!
Ah God, he’s done!
I thought I’d laid him on the bed. …
I’ve laid him on white mist instead. …
Dar sângele îmi îngheață în vine
Când omul scoase
Un răcnet cum n-am auzit:
“Băiatul meu! Băiatul meu, Hristoase!
S-a prăpădit – e fără viață!
Credeam că l-am culcat în pat,
Dar l-am culcat în ceață –
În giulgiu alb e-nfășurat…”
He’s fallen sheer. …
Then I sprang up and cried: Your son is here!
And taking up the sleeping boy
I bore him to his father’s arms,
And as he nestled to his breast
Kind life came back to those wild eyes
And filled them with deep joy,
And free of all alarms
The son and father lay
Together in sweet rest,
While through the window stole the strange clear light of day.
Ca ars cu fierul am sărit
Strigându-i: “E aici băiatul – iată-l!”
Apoi i-am pus copilul adormit
În brațe și în timp ce tatăl
Îl cuibărea la pieptu-i, viața vie
Se-napoia în ochii rătăciți
Și îi umplea de bucurie.
Feriți de spaime și alaiul lor,
Fecior și tată cunoșteau
Odihnă binecuvântată.
La geamuri licărea
Lumina limpede, neașteptată,
A zorilor.
Wilfrid Gibson traducere de Leon Levițchi

Adauga un comentariu!



Alte articole pe subiecte similare

© 2021 blog.ro-en.ro