Verbul a accepta vine, pe filieră franceză (accepter), din limba latină – acceptare. Se defineşte extrem de succint, bazându-se mai mult pe sinonimie pentru lămurirea sensurilor. Se foloseşte în vorbirea curentă, însemnând „a fi de acord cu…, a primi în mod voit” şi fiind, în funcţie de context, echivalent al lui a admite, a aproba, a consimţi, a conveni, a împărtăşi, a încuviinţa, a îngădui, a se învoi, a recunoaşte, a suporta, a tolera.

În politică, se poate folosi cu sensul de a agrea, iar în domeniul financiar (referindu-se la conturi ori poliţe etc.) poate avea în vedere acţiunea de „a primi în vederea achitării, a semna un act, a se angaja la plată”. Dintre antonime, sunt de amintit a dezaproba, a refuza, a renunţa, a respinge.

Continuare »

Verbul a refuza vine din franceză (refuser) şi îşi diferenţiază sensurile în funcţie de raportul dintre cel care refuză şi obiectul refuzului. Înseamnă, în primul rând, „a nu accepta, a nu primi ceva ce ţi se oferă, a nu consimţi să primeşti, a considera inacceptabil pentru sine”, fiind sinonim cu a respinge (ceva sau pe cineva).

Modificarea unghiului din care este privită acţiunea aduce cu sine schimbarea sensului – „a nu da ceva ce ţi se cere, a nu consimţi la ceva, a nu voi să faci ceva”. Iar construit cu dativul, verbul înseamnă „a priva de ceva”, având chiar valoare reflexivă (a-şi refuza), situaţie în care este sinonim cu a renunţa (la ceva).

Continuare »

Verbul a (se) muta înseamnă, în primul rând, „a se mişca din locul în care se găseşte şi a se aşeza în alt loc” ori „a se întoarce, a schimba poziţia”. În afară de simpla deplasare, termenul se mai poate referi la schimbări importante din viaţa omului, fie „a (se) transfera dintr-un serviciu în altul, a primi numire în alt loc”, fie „a (se) strămuta, a se stabili (cu locuinţa, cu traiul) în alt loc, a-şi schimba domiciliul” ori „a schimba destinaţia”. Unul dintre cele mai utilizate sensuri are în vedere jocul de şah, însemnând „a modifica poziţia unei piese”.

Expresiile nu sunt prea numeroase, cea mai plastică referindu-se la „a-i muta cuiva fălcile sau căpriorii”, adică „a-i trage o palmă cu putere, a lovi peste obraz”. În plus, se pare că termenul avea un înţeles popular mai vechi, care era echivalent cu a înlocui, a schimba (cu altceva sau cu altcineva), cu a modifica (direcţia, cursul) şi chiar cu a transforma. De aici, s-a ajuns la expresia „a-şi muta gândul”, cu sensul de „a-şi schimba părerea, intenţiile”, deci a se răzgândi, chiar a renunţa.

Continuare »

Verbul a renunţa se referă la „a se lăsa de ceva, a înceta de a mai face ceva, de a practica, de a exercita, de a mai întrebuinţa un anumit lucru”. Termenul are o conotaţie psihologică foarte puternică, putând să sugereze „a înceta de a mai râvni la ceva, a părăsi de bunăvoie ceva sau pe cineva, a nu mai dori” pur şi simplu. Acesta mi s-a părut a fi aspectul cel mai interesant – elementul volitiv. Renunţarea devine astfel un act conştient, o alegere, o decizie care, în ciuda faptului că pare a fi determinată de circumstanţe exterioare, corespunde de fapt (sau ar trebui) unei hotărâri personale şi asumate: „a înceta în mod voluntar să mai vrei ceva sau pe cineva, a se retrage în mod benevol”. Abia atunci semnificaţia verbului este deplină şi copleşitoare. Dintre sinonime, se pot aminti a abandona, a ceda, a se priva, a-şi refuza, a se lăsa, a se lepăda (popular), a desista (juridic).

Continuare »