Verbul a vremui se formează de la substantivul vreme cu sufixul -ui şi se referă la timp, fiind sinonim cu a trece, a curge, a se scurge. Totul e firesc până aici, căci, într-un fel de desfăşurare logică a deducţiilor lingvistice, pare de la sine înţeles sensul. Dar surpriza mea a fost să constat că aceasta este, de fapt, a doua semnificaţie a termenului în discuţie. Primul – şi, deci, cel mai utilizat – sens se referă exclusiv la vremea rea, însemnând adică „a fi sau a se face vreme urâtă, cu ploaie, ninsoare, viscol, vijelie”, sinonimele fiind, în acest caz, a viscoli şi a omeţi… Ce mai! tot ce vă doriţi vreo 6 luni pe an, cum îi stă românului bine!

Când am pornit în căutarea verbului, am fost convinsă că ştiu ce vrea să spună, iar răsucirea asta metaforică spre negativ m-a tulburat puţin. Se pare că – da! – sunt atât de puţine lucruri la fel de puternice ca spaima în faţa vremelniciei!… Că e „bietul om subt vremi” zicea demult cronicarul, iar nouă ne plac vorbele înţelepte, aşa că ne-am apucat a ne căina. E adevărat că nu suntem eterni, dar cine vrea să trăiască o veşnicie când tinereţea, puterea şi frumuseţea durează atât de puţin? Şi e adevărat că nu toţi suntem destinaţi a face lucruri măreţe, dar e absurd să crezi doar în elefanţi când în lume există şi furnici…

Continuare »

Verbul a (se) înzăpezi este foarte des folosit iarna. Din ce în ce mai des, putem spune. Sensul de bază are în vedere drumurile sau terenurile – „a (se) acoperi cu multă zăpadă, a deveni sau a face să devină impracticabil din cauza zăpezii”, iar cu referire la vehicule şi călători înseamnă „a (se) imobiliza, a (se) înfunda, a (se) împotmoli în zăpadă”. Interesant mi se pare faptul că verbul, destul de palid ca valoare artistică, stabileşte sinonimie cu termeni foarte expresivi, precum a (se) troieni, a (se) întroieni, a (se) nămeţi, a (se) înnămeţi, chiar a (se) omeţi (în unele regiuni).

Continuare »

Verbul cel mai frumos şi mai îndrăgit al iernii este, fără nicio îndoială, a ninge. Explicaţia cea mai simplă se referă, bineînţeles, la „a cădea zăpadă”, „a acoperi ceva cu zăpadă”. Aceasta este extinsă apoi la orice mişcare a lucrurilor, care seamănă în vreun fel cu dansul fulgilor de nea, cu cernerea dintr-un nor a cristalelor de apă, care se aşază apoi în straturi peste solul îngheţat. Una dintre cele mai des folosite metafore în acest sens este cărunteţea văzută reverenţios ca ninsoare în păr. Sub aspect artificial, există zăpada carbonică, numită şi gheaţă uscată. Iar în viziunea de coşmar există a înzăpezi, care face drumul impracticabil, stabilind corespondenţă cu a nămeţi, a omeţi, a troieni, a înţepeni, a împotmoli şi a afunda în zăpadă.

Continuare »