Verbul a (se) oglindi vine din limba slavă – oglendati, având atât o dimensiune tranzitivă, cât și reflexivă. Cea mai des utilizată explicație este „a (se) proiecta pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă”, fiind sinonim cu a (se) răsfrânge, a (se) reflecta. O serie sinonimică ce m-a surprins este alcătuită din a analiza, a cerceta, a examina, a măsura, a observa, a scruta, a studia, a urmări.

Valoarea reflexivă se folosește și despre oameni (deși apare destul de rar și, de obicei, cu oarecare intenție stilistică) – „a se privi în oglindă, a se admira privindu-se în oglindă” , sau cu sens figurat, despre stări, fenomene, acțiuni etc. – „a apărea ca un reflex al anumitor împrejurări, a fi înfățișate de ceva, a-și găsi expresia sau ecoul”.

Continuare »

Verbul a inspecta a ajuns la noi prin cunoscutul proces de relatinizare, venind pe filieră franceză (inspecter, din latinescu inspectare). Este un tranzitiv care se referă la „a controla cu autoritate, a verifica activitatea unei persoane, a unei instituții etc. pe baza unei însărcinări speciale”. Prin extindere de sens, termenul poate avea în vedere „a examina, a cerceta amănunțit și cu atenție ceva”.

Acțiunea este, în general, realizată de un inspector, ce are sarcina de „a examina îndeplinirea unor sarcini”. Controlul se efectuează în mod oficial, pentru a constata dacă totul decurge cum trebuie. În funcție de context, sinonimele pot fi a cerceta, a controla, a observa, a revedea, a revizui, a verifica; cele mai neobișnuite sunt din fondul vechi: a revedui, a teorisi (grecism) și a șmotri (militar).

Continuare »

Verbul a cunoaşte are, într-un sens extrem de larg, următoarele semnificaţii: „a lua cunoştinţă de obiectele şi de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conştiinţă; a stabili în chip obiectiv natura, proprietăţile, relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul”. Într-un sens mai puţin riguros (dar, probabil, mai adecvat limitelor cunoaşterii umane), verbul înseamnă „a avea sau a dobândi cunoştinţe pe baza studiului, a experienţei; a fi luat la cunoştinţă de ceva”.

Cât despre obiectivitate şi adevăr… cel puţin atunci când e vorba despre cunoaşterea oamenilor („a şti, a afla cine este cineva”), mi se pare că, de fapt, participarea afectivă, emoţia, căldura sentimentelor, doar ele ne permit să cunoaştem cu adevărat oamenii din jurul nostru. Celor care ne privesc obiectiv, ca pe obiecte de studiu, de obicei nu le permitem accesul în intimitatea firească, cea care ne dezvăluie esenţa, deci cunoaşterea lor e indirectă şi eronată. Sigur, puteţi să-mi explicaţi cum e cu psihologia, dar sunteţi siguri că v-aţi vrea viaţa trăită între oameni-psiholog?…

Continuare »

Verbul a examina sintetizează toate spaimele oricărui învăţăcel de oriunde. Uneori îmi pare că procesul de acumulare de cunoştinte, de asimilare de informaţie, ar fi o găselniţă tare distractivă dacă nu ar exista supliciul demonstraţiei doveditoare… Sau nu?

Cuvântul în sine are, aşa cum depistez eu, două sensuri principale, unul circumscris sferei profesoratului, iar celălalt medicinei, denumind, în principiu, actul de „a cerceta, a studia amănunţit ceva sau pe cineva”. Scopul este acela de a verifica, de a evalua, de a pune un diagnostic, de a stabili un nivel sau un tratament. Se utilizează, de multe ori, în sinonimie cu „a analiza”, „a cerceta”, „a măsura”, „a observa”, „a studia”, „a urmări” sau cu „a asculta”, „a chestiona”, „a întreba”. Se pare că examinarea se referă mai ales la o confruntare directă, fără intermedierea scrisului, deşi cuvântul şi-a extins mult sensul, examenele având astăzi mult mai des formă scrisă. Excepţie fac examenele medicale şi interviurile, pentru care contactul direct este la fel de important ca şi validitatea răspunsurilor. Fără a avea ca obiect o fiinţă umană, se mai pot examina lucruri şi situaţii, pentru a se găsi soluţii şi rezolvări.

Continuare »

Verbul a observa îşi diferenţiazǎ sensurile în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalitǎţii în realizarea acţiunii, şi de scopul acesteia. Prin urmare, se poate referi la o banalǎ bǎgare de seamǎ, la simpla remarcǎ involuntarǎ, fiind sinonim cu a percepe, a sesiza, a constata, sau pur şi simplu a zǎri, a vedea, a distinge fugitiv cu privirea, reţinând rapid detalii. Pe de altǎ parte, observarea se poate face sistematic, referindu-se fie la examinarea cu atenţie pentru formarea unei pǎreri sau însuşirea unor cunoştinţe (a studia, a cerceta, a scruta), fie la supravegherea rǎuvoitoare şi urmǎrirea pe ascuns (a spiona, a iscodi, a pândi), care poate avea ca justificare nevoia de a controla.

Într-o altǎ accepţie, verbul poate sǎ aibǎ un rol în comunicare, o finalitate exprimabilǎ, sǎ se refere la a face o remarcǎ, a constata verbal ori a semnala o situaţie, a exprima o observaţie. Şi nici atunci (sau mai ales atunci) lucrurile nu sunt deloc simple, pentru cǎ atragerea atenţiei cuiva poate sǎ aibǎ conotaţii binevoitoare, dar poate fi profund criticǎ în anumite circumstanţe, moment în care observaţia devine sinonimǎ cu dojana şi cu reproşul.

Continuare »