Verbul a inspecta a ajuns la noi prin cunoscutul proces de relatinizare, venind pe filieră franceză (inspecter, din latinescu inspectare). Este un tranzitiv care se referă la „a controla cu autoritate, a verifica activitatea unei persoane, a unei instituții etc. pe baza unei însărcinări speciale”. Prin extindere de sens, termenul poate avea în vedere „a examina, a cerceta amănunțit și cu atenție ceva”.

Acțiunea este, în general, realizată de un inspector, ce are sarcina de „a examina îndeplinirea unor sarcini”. Controlul se efectuează în mod oficial, pentru a constata dacă totul decurge cum trebuie. În funcție de context, sinonimele pot fi a cerceta, a controla, a observa, a revedea, a revizui, a verifica; cele mai neobișnuite sunt din fondul vechi: a revedui, a teorisi (grecism) și a șmotri (militar).

În principiu, inspecțiile par lucruri bune. Toată lumea ar trebui să-și dorească asigurarea că toate merg bine, că totul e în regulă, că disfuncționalitățile sunt depistate și remediate la timp. Sunt domenii în care inspecțiile sunt esențiale, vitale, pentru că de ele depinde funcționarea unor mașinării care i-ar pune în pericol pe alții, dacă s-ar defecta. Tot așa, cum sunt domenii în care onestitatea și buna-credință a angajaților poate fi greu pusă la încercare, astfel că cineva trebuie să se asigure de bunul mers al lucrurilor.

Nu multor oameni le plac însă inspectorii. Pentru că lumea în care trăim i-a transformat, din funcționari bine pregătiți și integri, în omnipotenți ce pot să facă și să desfacă, să vâneze greșeli și să exercite presiuni după bunul lor plac. Evident, spaima nostră de inspectori poate avea drept cauză conștientizarea propriilor puncte slabe, obiceiul prost al facerii lucrului de mântuială, aplecarea spre neascultarea regulilor și legilor etc. – sunt multe altele, cine le știe pe toate?…

Dar – indiferent de ce parte a baricadei suntem – inspecțiile pe hârtii trebuie că sunt, în egală măsură, detestate de toată lumea. Și pe bună dreptate. Lumea asta în care trăim s-a transformat într-o uriașă și nesuferită birocrație. Nu neg o oarecare necesitate a documentației justificative, dar absurdul unor situații este copleșitor. De fiecare dată când văd oameni învârtind hârtii până la amețeală, mă gândesc la Castelul lui Kafka… Suntem pe drumul cel bun, nu vi se pare?