Verbul a tremura vine din latinescul tremulare şi face parte din fondul vechi al limbii, motiv pentru care are o mulţime de întrebuinţări. Se foloseşte pentru fiinţe şi pentru părţi ale corpului lor – „a face mişcări involuntare, rapide şi repetate din cauza frigului, a fricii, a bolii etc.”, dar şi despre plante – „a face o mişcare uşoară şi repetată, a se mişca lin dintr-o parte în alta”, fiind sinonim cu a oscila, a se clătina.

Sensurile secundare se pot referi, de pildă, la lumini şi umbre („a se produce rapid şi intermitent, prin alternare; a produce efecte schimbătoare”, echivalentul lui a licări, a se juca, a pâlpâi), la ape („a se mişca în unduiri uşoare”, sinonim cu a se încreţi) ori la pământ („a se zgudui, a se cutremura sau a da impresia că se zguduie”), la sunete şi melodii ori la glas („a avea variaţii de ton”, echivalent al lui a vibra).

Sensul figurat are în vedere, în general, oamenii şi sentimentele lor, însemnând „a fi cuprins de o emoţie puternică”, sinonim cu a se înfiora, a se cutremura. Există şi o serie de expresii des utilizate, precum „a tremura după bani” sau „a tremura carnea pe cineva”. Dintre sinonime, dicţionarele mai menţionează a dârdâi, a se scutura, a tresări, a se îngrozi, a fremăta, a palpita, a țâțâi.

Continuare »

Verbul a (se) cutremura are două contexte fundamentale, şi poate presupune grade diferite de intensitate. Sensul propriu se referă la mişcarea dintr-o parte în alta, din cauza unui seism, situaţie în care e sinonim cu a (se) clătina, a (se) legăna, a (se) scutura, a dârdâi ori a du(r)dui, sau chiar cu unele ce au conotaţii mai violente – a (se) zdruncina, a (se) zgâlţâi, a (se) zgudui. Există şi câteva lexeme din registrul arhaic ori regional, precum a (se) clăti şi a (se) smăcina.

În spaţiul figurat, verbul are în vedere planul psihologic, al mentalului ori al afectivităţii umane. Lexemele echivalente ca semnificaţie pornesc de la a tresări, a (se) înfiora, a (se) speria, a tremura, iar prin extindere de sens accentuează, până la dezechilibru emoţional şi reacţie iraţională, rezultatele acestei acţiuni – a (se) înspăimânta, a (se) îngrozi, a terifia. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost felul în care cele două seturi de sinonime par a se polariza: cele proprii au în vedere cauza, cele figurate – efectul (imperceptibil ori devastator).

Continuare »

Rostul cel mai firesc al verbului a (se) mira este de a sublinia surpriza asociată vederii, auzirii sau aflării unei informaţii, stabilind sinonimie cu a (se) întreba, a (se) nedumeri, a (se) minuna, a (se) uimi. Dicţionarele de sinonime, însă, par a ne azvârli într-o dimensiune întunecată a cuvântului, pentru că majoritatea termenilor pe care îi consemnează sunt conotaţi negativ: a tremura, a (se) cutremura, a (se) încrâncena, a (se) înfiora, a (se) înfricoşa, a (se) îngrozi, a (se) înspăimânta, a zgudui.

Contrar acestora, mie mi-s dragi în mod deosebit expresiile. „Te miri ce” sau „te miri cine”, „te miri cum” şi „te miri unde” sugerează, utilizând un tu generic, o universalizare a reacţiei omeneşti în faţa surprizelor de tot felul. Cumva dimpotrivă, construcţiile de tipul „mă miram eu să” ori „mă miram eu să nu” subliniază o oarece anticipare, o aşteptare ce pare a fi contrazisă iniţial, pentru a fi apoi definitiv confirmată.

Continuare »