Verbul a (se) pedestri este un termen învechit, derivat al lui pedestru („care merge, care călătorește pe jos” – astăzi rar). Înseamnă „ a descăleca, a merge pe jos”, cu o nuanță interesantă – „a descăleca pentru a merge pe jos”, putându-se referi și la o acțiune forțată a cuiva de „a face, a sili să descalece, să rămână pe jos”. Nu insist mai mult, pentru că nici dicționarele nu fac asta, destul a spune că a fost o surpriză să aflu că există.

Așa cum i se întâmplă oricărui voinic (ori voinice) care are armăsar de poveste, uneori rămâne omu’ fără mijloc de transport personal. Ba se-mbolnăvește, ba îi cade vreo potcoavă, ba îi cad dinții și trebuie dat la ramblă. Orișicum ar fi, necazurile nu vin niciodată singure, mai ales când rămâi, exact când ai vrea să fii teribil de eficient, taman fără mijloace rapide de a te mișca. Adică fără cai. Putere.

Am pățit de câteva ori asta, cu mașina cea veche. Și am pățit iară, când am dat mașina veche, ca să-mi iau alta nouă. Care, apropo, e grozavă! Dar nu despre asta vreau să vă spun acum, ci despre perioadele mele de pedestru, care, la început, erau groaznic de frustrante, însă au devenit, în timp, o reală plăcere. (Bine, poate și de unde mi-am luat casă lângă serviciu, ceea ce în București e o adevărată binecuvântare – dar nu-mi stricați demonstrația cu explicații logice!)

Am găsit, astfel, timp să merg pe jos până la școală – să fac, prin urmare, mișcare; să cunosc mai bine cartierul în care trăiesc – și să-i admir casele și liniștea (incredibilă pentru zona asta!); să mă bucur de cerul senin, chiar și de orice picătură de ploaie – știu, e cam poetică partea asta, dar mie ajunseseră să-mi lipsească plimbările, pur și simplu!

Cred că, până la urmă, și lipsa vitezei – viteză fără de care avem impresia că n-am putea trăi și care ne-a devenit o a doua natură – este o lecție pe care oricine (mai ales orice „cavaler”) ar trebui să o învețe, căci e bine a te pedestri din când în când. Ca să-ți amintești cum să-ți sincronizezi bătăile inimii cu pașii. Și invers.

! pecetea-lui-Solomon este numele unei plante, substantiv feminin cu genitiv-dativul peceții-lui-Solomon

! péciu / peci este un regionalism învechit („act scris, aprobare, ordin, dovadă, adeverință etc.”), substantiv neutru cu pluralul peciuri

! pectază este substantiv feminin cu genitiv-dativul pectazei, care are acum și formă de plural – pectaze (înțeleg că e o enzimă, altceva nu m-aș pricepe să vă spun)

! a se pedestri trece în clasa reflexivelor, verb cu indicativul prezent se pedestrește, imperfectul se pedestrea și conjunctivul să se pedestrească; înseamnă „a descăleca, a merge pe jos”

! pediatră apare ca substantiv feminin, într-un articol separat de forma corespunzătoare masculină; se desparte pe-di-a-tră, având genitiv-dativul pediatrei și pluralul pediatre

A_BEST, unul dintre cele mai mari centre independente de învăţare a limbilor străine din România, lansează pentru clienţii corporate o nouă ofertă completă de training lingvistic, care vizează discounturi pentru companiile care semnează contracte de training până la data de 30 iunie 2019. Oferta face referire la cursurile corporate pentru limbile engleză, germană, franceză, spaniolă, italiană şi română pentru străini, organizate la sediul companiei beneficiare din Bucureşti.

De peste 10 ani, A_BEST organizează cursuri de limbi străine şi de limba română pentru expaţi pentru mai mult de 250 de companii din Bucureşti şi din ţară, din domenii precum IT, telecomunicaţii, banking, asigurări, pharma, FMCG, transporturi şi logistică. În ultimii 5 ani, Centrul de Limbi Străine A_BEST a avut aproximativ 6500 de cursanţi corporate. În anul 2018, circa 70% din cursurile derulate de A_BEST au fost reprezentate de cursurile corporate.

Continuare »

Verbul a dejuna vine din franțuzescul déjeuner și are, după toate aparențele, două sensuri. Pe de o parte, se referă la „a lua gustarea de dimineață”, iar pe de altă parte, înseamnă „a lua masa de la amiază”, fiind sinonim cu a prânzi (mai aproape și de sensul echivalentului francez).

Dintre sinonime, în afară de acesta, mai apar a merinda (învechit și regional), a prânzui (și el regionalism), precum și a gusta (folosit în Maramureș). Prin urmare, lucrurile nu par a fi extrem de complicate cu el, poate pentru că nu e prea des utilizat.

Presupun că verbul are în vedere și micul dejun tocmai pentru că, la noi, mâncarea de amiază este denumită prânz, iar verbul corespunzător s-a răspândit în detrimentul celuilalt, mai rar folosit și părăsit, cumva, într-o stare incertă, într-un limb al cuvintelor.

Eu chiar îl asociam, fără să stau prea mult pe gânduri, mai curând cu dimineața și cu prima masă a zilei… Îmi dau seama acum că micul dejun e tocmai de aceea „mic”, pentru că dejunul (cel serios) abia urmează. Recunosc însă că și asocierea cu o „gustare rapidă” m-a indus în eroare. Chiar așa stând lucrurile, cred că voi lăsa, totuși, prânzul acolo unde e, iar dejunul în grija francezilor. Să fie treaba clară!

Continuare »