21 oct.
„Sonnet XIX” de John Milton
| When I consider how my light is spent, Ere half my days, in this dark world and wide, And that one Talent which is death to hide Lodged with me useless, though my Soul more bent To serve therewith my Maker, and present My true account, lest he returning chide; “Doth God exact day-labour, light denied?” I fondly ask. But patience, to prevent That murmur, soon replies, “God doth not need Either man’s work or his own gifts; who best Bear his mild yoke, they serve him best. His state Is Kingly. Thousands at his bidding speed And post o’er Land and Ocean without rest: They also serve who only stand and wait.” |
Când cuget cum pierdui lumina mea, Spre jumătatea vieţii, şi că-n mine Unicul meu talent ce viu mă ţine Stă sterp, măcar că duhul mi s-ar vrea Părintelui meu slugă, şi să dea Măsura-mi dreaptă-n slove nehaine, Mă-ntreb nătâng: „înfăptuiri senine Ceri, Doamne de la orbi?” Răbdarea, ea, Ăst murmur curmă, răspunzând îndată: „De-ofranda noastră cerul lipsă n-are, În blându-i jug calci calea cea mai dreaptă. La ordinu-i regesc, umana gloată Dă-ntr-una ghes pe ţarini şi pe mare; Iar servi îi sunt şi ce ce doar aşteaptă.” |
| John Milton | traducere de Tudor Dorin |