A pensy Ant, right trig and clean,
Came ae day whidding o’er the green;
Where, to advance her pride, she saw
A Caterpillar moving slaw.
„Good ev’n t’ ye, mistress Ant,” said he;
„How ‘s a’ at hame? I ‘m blyth to s’ ye.”
The saucy Ant view’d him with scorn,
Nor wad civilities return;
But gecking up her head, quoth she,
„Poor animal! I pity thee;
” Wha scarce can claim to be a creature,
„But some experiment of nature,
„Whase silly shape displeas’d her eye,
” And thus unfinish’d was flung bye.
„For me, I ‘m made with better grace,
„With active limbs, and lively face;
„And cleverly can move with ease
„Frae place to place where’er I please;
„Can foot a minuet or a jig,
„And snoov ‘t like ony whirly-gig;
„Which gars my jo aft grip my hand,
„Till his heart pitty-pattys, and —
„But laigh my qualities I bring,
„To stand up clashing with a thing,
„A creeping thing the like of thee,
„Not worthy of a farewell t’ye.”
The airy ant syne turn’d awa,
And left him with a proud gaffa.
The Caterpillar was struck dumb,
And never answer’d her a mum:
The humble reptile fand some pain,
Thus to be banter’d with disdain.
But tent neist time the Ant came by,
The worm was grown a Butterfly:
Transparent were his wings and fair,
Which bare him flight’ring thro’ the air.
Upon a flower he stapt his flight,
And thinking on his former slight,
Thus to the Ant himself addrest:
„Pray, Madam, will ye please to rest?
„And notice what I now advise:
„Inferiors ne’er too much despise,
„For fortune may gi’e sic a turn,
„To raise aboon ye what ye scorn:
„For instance, now I spread my wing
„In air, while you ‘re a creeping thing.” |
Furnica, îngâmfata, într-o zi
Zbura peste izlazuri când zări
Omida ce se strămuta alene –
Prilej grozav ca să se umfle-n pene.
„Domniţă, zise-omida, -s bucuroasă
Că te-ntâlnesc – sunt toate bune-acasă”?
Furnica nu-i răspunse la bineţe
Şi, măsurând-o cu priviri semeţe,
Pe spate-şi dete capul şi grăi:
„Ce milă mi-e de tine, dac-ai şti!
Jivină descleiată eşti, zidire
Ce doar a încercat-o maica-fire;
Când a văzut cam ce-a ieşit, scârbită,
Te-a azvârlit cât colo-ntr-o clipită.
Ci, iată, eu, cu evghenie-n neam,
Sunt frumuşică, mădulare am
Cu cari mă mişc şi mă învârt uşor
Şi-oriunde-s gata să mă desfăşor.
În menuet şi-n orice danţ turbat
M-arunc cu-ntreagă firea mea, nu cat!
O, cavalerul mâna cum mi-o-ndeasă,
Cum îi mai bate inima sfioasă,
Cum… – dar de ce să mă-njosesc atât
Şi cu ce este-n mine mai urât
Să-nfrunt o aschimodie ca tine,
Nevrednică de un „rămâi cu bine”?”
Înaripata râse apoi fudul
Şi dispăru – stătuse doar destul.
Iar într-acestea jalnica omidă,
Curpinsă de durere şi obidă
Că-i socotită lucru de nimic,
Tăcuse, bineînţeles, chitic.
Dar când veni furnica mai apoi,
Omida era fluture de soi
Şi aripile gingaş străvezii
Prin aer o purtau peste câmpii;
Şi fluturele, poposind pe-o floare,
Cu gând la-acele vorbe jignitoare,
Către furnică glăsui astfel:
„Ce-ar fi să şezi, domniţă, puţintel?
Doresc să-ţi dau un sfat: nu judeca
Pe-acei ce-s mai prejos de seama ta,
Căci soarta, care-i schimbătoare foarte,
Cândva, cumva, le poate face parte.
De-o vorbă, eu mă-nalţ acum în zbor,
Iar tu eşti un biet vierme târâtor.” |