Că „story” înseamnă „poveste” (sau alte sinonime ale sale), ştie toată lumea.

Substantivul „storey” se scrie şi se pronunţă asemănător. De obicei, înseamnă „etaj”. S-ar zice că e un caz oarecare dintre cele care produc confuzii.

Însă e mai complicat de atât. În Statele Unite, limba a evoluat astfel încât „story” a ajuns să însemne şi „etaj”. Vârstnicii ar mai putea obiecta că e o greşeală, dar cei tineri s-au obişnuit deja. Britanicii fac diferenţa în continuare.

E de reţinut şi că pluralul celor două substantive se formează diferit. Pentru „storey” este „storeys”, iar pentru „story” este „stories”.

Jargonul reprezintă limbajul specific unei anumite categorii profesionale, sociale etc, care este mai greu înţeles de cei care nu fac parte din respectiva categorie. Termenul „jargon” există în română, engleză şi alte limbi.

Sună destul de tehnic, însă partea simpatică apare la etimologie. Cuvântul „jargon” vine din limba franceză, de unde a fost preluat cu sensul de ciripit, croncănit, gâlceava păsărilor. Acest sens poate fi regăsit în „Canterbury Tales” a lui Chaucer. Şi pentru că zgomotele făcute de păsări sunt neinteligibile, în cele din urmă semnificaţia a evoluat spre limbaj fără sens, de neînţeles.

Prin urmare, jargonul este doar un fel de păsărească.

Cititorii cu experienţă recunosc cuvinte întregi cam în aceiaşi manieră în care recunosc un chip, spun cercetătorii care au observat schimbările în scanările creierelor care apar în momentul în care adăugăm un cuvânt nou în “dicţionarul visual”. Cuvintele nu sunt citite literă cu literă, aşa cum o fac copiii de clasa întâi după cum le spune învăţătorul să procedeze când încep să înveţe să citească.

Aceste rezultate ar putea ajuta la descoperirea unor modalităţi mai bune de a preda cititul persoanelor cu dificultăţi de auz sau dislexie, declară autorii lucrării de la Centrul Medical al Universităţii Georgetown, Washington, D.C, SUA, publicată în Journal of Neuroscience.

Continuare »

Verbul a conchide înseamnă „a termina, trăgând o concluzie, a încheia o expunere, o cercetare etc.” Vine din latinescul concludere şi s-a construit după modelul lui a închide (cu care are ceva similitudini semantice), fiind echivalent al lui a conclude, folosit mai rar şi evoluat firesc din acelaşi etimon latin.

Folosit deseori în structuri argumentative, verbul se poate referi şi la „a evidenţia principalul din cele făcute / spuse anterior”, fiind sinonim cu a fini, a încheia, a sfârşi (definitiv). Poate avea în vedere şi o cuvântare sau o povestire, dar există şi o trimitere la o situaţie aparte, în care sensul este „a fi de părere, a se pronunţa pentru”.

Continuare »

Dintre toate verbele limbii române, a deveni are o particularitate morfologică unică: este singurul verb prin excelenţă copulativ. Mai simplu spus: nimeni nu poate deveni; trebuie să se precizeze ce anume devine. Îl presupune în acelaşi timp, paradoxal, şi pe a începe, dar şi pe a ajunge să fie ceva. Presupune ca obligatoriu nu numai traseul de parcurs (adică schimbarea, transformarea, prefacerea, preschimbarea, modificarea), dar şi existenţa fără dubiu a punctului terminus – finalul devenirii. Principiul fundamental este, prin urmare, imperativul schimbării, structurale sau superficiale (asta e alegerea noastră, presupun, pentru că verbul acoperă şi pe a căpăta altă formă, şi pe a căpăta alt conţinut). Sinceră să fiu, am impresia că aici e breşa în plan faptic: planul devenirii, mental sau fizic, îl stabilim noi. Nimeni nu devine altceva decât ceea ce hotărăşte singur, ceea ce alege să fie, întrucât singurul lucru pe care îl putem controla este înlăuntrul nostru. De-asta au importanţă gesturile mărunte care îi lovesc pe alţii. Chiar dacă unele dintre ele nu sunt intenţionate, dacă există, înseamnă că e voinţă adâncă în ele, deşi inconştientă. Iar dacă ies la suprafaţă, înseamnă că răul e deja acolo, iar neglijarea lui nu face decât să adâncească prăpastia. Tocmai de-asta, nu spun că e uşoară treabă povestea asta cu a stăpâni ce e în noi. Dimpotrivă, este cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut în zilele ce ne sunt date.

Continuare »

În limba română ne-am obişnuit să împărţim substantivele în feminine şi masculine, împărţire necesară pentru a face corect acordurile. În limba engleză nu se face declinare după gen, aşa că o astfel de împărţire se poate face doar de amuzament. Iată câteva exemple:

• copier (copiator) – feminin, pentru că dacă nu e pornită, durează puţin până se încălzeşte
• hammer (ciocan) – masculin, pentru că nu a evoluat prea mult în ultimii 5000 de ani, dar este bine să-l ai la îndemână
• hot air balloon (balon cu aer cald) – masculin, pentru că dacă vrei să-l faci să meargă undeva, trebuie să aprinzi un foc sub el
• hourglass (clepsidră) – feminin, pentru că odată cu trecerea timpului, centrul de greutate se mută în jos
• kidneys (rinichi) – feminin, pentru că întotdeauna merg la toaletă împreună
• sponge (burete) – feminin, pentru că este moale, plăcută când o strângi în mână şi reţine apa
• subway (metrou) – masculin, pentru că foloseşte întruna aceleaşi replici
• Swiss army knife (briceag) – masculin, pentru că deşi pare să folosească la multe lucruri, de obicei doar desface dopurile de la sticle
• web page (pagină web) – feminin, pentru că întotdeauna vrei s-o accesezi
• remote control (telecomandă) – feminin… ha! ai fi crezut că e masculin, dar dacă ţinem cont că-i produce plăcere bărbatului, că ar fi pierdut fără aceasta şi că, deşi nu ştie întotdeauna pe ce butoane să apese, totuşi încearcă, rezultă că este feminin