Cititorii cu experienţă recunosc cuvinte întregi cam în aceiaşi manieră în care recunosc un chip, spun cercetătorii care au observat schimbările în scanările creierelor care apar în momentul în care adăugăm un cuvânt nou în “dicţionarul visual”. Cuvintele nu sunt citite literă cu literă, aşa cum o fac copiii de clasa întâi după cum le spune învăţătorul să procedeze când încep să înveţe să citească.

Aceste rezultate ar putea ajuta la descoperirea unor modalităţi mai bune de a preda cititul persoanelor cu dificultăţi de auz sau dislexie, declară autorii lucrării de la Centrul Medical al Universităţii Georgetown, Washington, D.C, SUA, publicată în Journal of Neuroscience.

Dicţionarul vizual se află în emisfera stângă a creierului, în girusul fusiform. Această eemisferă este implicată în mod normal în procesarea limbajului. Interesant este că girusul fusiform din emisfera dreaptă este important în recunoaşterea chipurilor. Folosirea acestei regiuni pentru cuvinte probabil că nu este o coincidenţă. „Există o ’ipoteză a reciclării neuronale’ care spune că recunoaşterea cuvintelor se află în această regiune deoarece trebuie să facem discriminări fine între cuvinte – ceea ce este similar cu procedura de recunoaştere a chipurilor – însă avem nevoie şi de emisfera stângă lingvistică a limbajului”, spune dr. Laurie S. Glezer, care a condus studiul.

Glezer şi colegii ei au analizat creierele a 12 persoane – toate bune cititoare – folosind scanări RMN. Mai întâi tehnica de scanare a permis localizarea dicţionarului vizual al fiecărui subiect.

„Ne uităm la fiecare persoană în parte. Creierul fiecăreia este diferit, aşa că este important să găsim regiunea în care apare activarea pentru citit,” spune Glezer.

Apoi au arătat subiecţilor termeni fără sens precum „soat” (apropiat de „boat”) şi „beel” – pe care dicţionarul vizual nu ar putea să le recunoască – şi cu siguranţă scanările nu au indicat niciun semn de „reglare neuronală fină” care să dezvăluie faptul că se recunoaşte un cuvânt complet.

Subiecţii, care nu cunoşteau scopul experimentului, au fost apoi expuşi la alte 50 de cuvinte fără sens timp de mai bine de 9 ore. Întorşi înapoi în scanner, participanţii au răspuns apoi la cuvintele fără sens ca şi cum ar fi fost cuvinte reale indicând faptul că „pseudocuvintele” au fost adăugate în dicţionarul vizual. „Subiecţii au putut recunoaşte cuvintele chiar dacă nu au auzit niciodată de ele şi nu le fuseseră dat niciun sens”, spune Glezer.

„Acest lucru semnifică faptul că dacă aveţi experienţa cuvintelor, puteţi învăţa vizual cuvintele foarte repede. Cred că sistemul nostru vizual este adeptul schimbărilor rapide în reglajele neuronale pentru a putea recunoaşte obiectele şi chipurile familiare şi odată ce ai devenit un cititor abil, acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul cuvintelor,” remarcă Glezer.

Comentând pe baza lucrării, profesorul Trichur Vidyasagar de la Universitatea din Melbourne a spus: „Cititul şi scrisul sunt relativ noi – de 5-6000 ani vechime – aşa că nu există o regiune care a evoluat specific pentru citit şi scris. Folosim în mod evident regiuni, reţele şi procese din creier care au evoluat pentru altceva. Această regiune probabil că a evoluat pentru recunoaşterea generală a obiectelor.” Profesorul spune că în prezent se desfăşoară o dezbatere majoră în domeniul dislexiei, domeniu în care acesta lucrează, teoria dominantă fiind că dislexia este cauzată de probleme legate de procesarea fonologică (structura sunetelor unui cuvânt).

„De curând, studiile au demonstrat că dislexia poate fi o problemă vizuală. Când citim, informaţiile trebuie să treacă printr-un lanţ lung de regiuni vizuale înainte de a ajunge în regiunea fonologică,” spune Vidyasagar, care consideră că dislexia se datorează unor probleme vizuale.

„Una dintre implicaţiile studiului lui Glezer este că-i posibil să antrenăm oamenii cu dislexia să înveţe direct cuvintele privindu-le mai mult holistic.”

Glezer şi colegii ei plănuiesc acum să repete experimentul cu persoane cu dislexie, ca să vadă dacă dicţionarele lor vizuale funcţionează sau nu normal.