Verbul a (se) adecva s-a obținut prin derivare regresivă de la adecvat (termen provenit, în procesul relatinizării, din adaequatus, pe filieră franceză – adéquat). Definiția sa de dicționar este foarte simplă, trimițând, de asemenea, la adjectiv – „a face să devină sau a fi adecvat”. Mi se pare un cuvânt foarte rar folosit – de pildă, formele eu adecvez și el adecvează nu-mi sună prea… familiar.

Sinonimele, pe de altă parte, sunt mai cunoscute și mai des întrebuințate: a (se) adapta, a (se) conforma, a (se) potrivi. Și toate au, din punctul meu de vedere, atât un aspect pozitiv al semnificației – este firesc să te adecvezi, pentru a funcționa ca ființă socială normală, cât și unul negativ – nu te poți adecva la nesfârșit, fără a-ți afirma identitatea, fără a-ți dezvolta creativitatea, fără a-ți confirma unicitatea.

Continuare »

Verbul a (se) învinovăţi nu are multe sensuri, însemnând „a (se) considera sau a (se) declara vinovat”. S-a format prin derivare, de la cuvântul de bază vinovat, cu prefixul în-, una dintre semnificaţiile mai vechi referindu-se tocmai la „a (se) face vinovat”. Dintre sinonime, putem menţiona a (se) acuza, a (se) învinui, iar antonimele menţionate de dicţionare sunt a (se) dezvinovăţi, a (se) justifica.

Prin urmare, în aparenţă, lucrurile sunt foarte simple. Dacă n-ar fi, ar trebui să existe explicaţii mai complexe, nu? Ar trebui să existe ceva adăugiri, ceva lămuriri, ceva desluşiri. Pentru că atât de puţine cuvinte nu pot spune poveşti prea complicate… Sigur, te poţi duce câteva pagini mai departe, ca să vezi ce e vina ori vinovăţia, şi s-ar putea să te pună pe gânduri, căci clarificările sunt mai numeroase acolo. Iar în viaţa de dincolo de hârtie, istoriile sunt încă şi mai încurcate.

Continuare »

Verbul a reuşi este unul care ne place foarte mult, care ne gâdilă urechile şi orgoliul într-un mod plăcut. Înseamnă „a ajunge la rezultatul dorit, a obţine după o serie de eforturi”, fiind sinonim cu a izbuti, a izbândi. Presupune, prin urmare, capacitatea de a stabili scopuri şi dorinţa de a le atinge, ca şi pasiunea şi perseverenţa de a le atinge.

Sensul general se referă, pe de altă parte, la „a avea succes, a termina cu bine, a avea un sfârşit bun”. Căci finalitatea fericită este oricând un deziderat, iar uneori o surpriză plăcută a vieţii: fără ţeluri, fără traseu, fără planuri, chiar fără efort, poate. Pur şi simplu pentru că aşa trebuie să fie, ori pentru că verbul înseamnă şi „a face ceva cu pricepere şi îndemânare”. Cu plăcere, pasiune şi atât.

Continuare »

Continuare »

Verbul a (se) gripa vine din franţuzescul gripper şi are două sensuri fundamentale. Într-un mod foarte ciudat, primul dintre acestea nu se referă la oameni, ci este un termen tehnic, folosit pentru motoare şi pentru piesele acestora, utilizat, prin urmare, exclusiv la persoana a treia – „a se bloca în timpul funcţionării, din cauza lipsei de lubrifianţi, din cauza unei ungeri defectuoase ori a unei răciri insuficiente”. Mult mai rar se foloseşte verbul acesta cu referire la oameni, moment în care înseamnă „a (se) îmbolnăvi de gripă”.

Lucrul mi se pare foarte ciudat, deoarece substantivul gripă are o mai largă răspândire cu sensul de „boală infecţioasă şi contagioasă, de natură virotică, localizată la nivelul aparatului respirator, care se manifestă printr-o stare generală proastă, febră, inflamaţia căilor respiratorii superioare, dureri musculare şi de cap etc.” Prin extindere de sens, e orice „afecţiune sezonieră care se manifestă prin febră, prin catar nazal sau bronhial”. Sinonimele sunt influenţă (rar), troahnă (popular) sau cataroi (învechit), şi nici poveste despre motoare.

Continuare »

Verbul a invidia are o interesantă problemă de semnificaţie, necesitând situarea în acelaşi sistem de referinţă pentru a fi perceput la fel de către doi vorbitori diferiţi. Eu, de exemplu, nu-l găsesc deloc negativ, iar sentimentul căruia îi dă substanţă nu-mi pare în niciun fel distructiv. Nu toată lumea gândeşte aşa, iar dogma bisericească ne spune clar că invidia este unul dintre păcatele capitale. M-am întrebat – firesc – de unde apare diferenţa la nivel lingvistic între cele două percepţii. Şi am descoperit în dicţionare că verbul acesta are două serii sinonimice. Luăm pe de o parte a vrea, a dori, a pofti – ceva ce aparţine altcuiva, care ar putea deveni achiziţie personală prin muncă (dacă are valoare materială) sau devenire (dacă e o calitate de dobândit). Pe de altă parte, notăm a pizmui, a râvni, a zavistui – cele care presupun, cu adevărat, o serie de frustrări pe care, odată dezmorţite în suflet, cu greu le mai poţi canaliza spre ceva luminos sufleteşte. Presupun că undeva în mentalul fiecăruia dintre noi se face o alegere subconştientă asupra uneia dintre cele două accepţii ale termenului, iar de aici se nasc diferenţele între reacţiile noastre în raportarea la acest cuvânt.

Continuare »