Happy are men who yet before they are killed
Can let their veins run cold.
Whom no compassion fleers
Or makes their feet
Sore on the alleys cobbled with their brothers.
The front line withers,
But they are troops who fade, not flowers
For poets‘ tearful fooling:
Men, gaps for filling
Losses who might have fought
Longer; but no one bothers.

Ferice de acei ce pân-a fi ucişi
Îşi seacă vinele. De-acei
Pe care campasiunea nu-i batjocoreşte
Nici nu-i sileşte să-şi rănească talpa
Pe-aleile pavate cu atâţia fraţi.
Când nu mai face faţă linia întâi,
Ei sunt ostaşi ce mor, nu flori
Jelite de poeţi hilari;
Spărturi ce trebuiesc umplute
Şi pierderi ce-ar mai fi putut lupta;
Dar nimănui nu-i pasă.

And some cease feeling
Even themselves or for themselves.
Dullness best solves
The tease and doubt of shelling,
And Chance‘s strange arithmetic
Comes simpler than the reckoning of their shilling.
They keep no check on Armies‘ decimation.

Sunt unii ce-ncetează să mai simtă
Ori pentru ei, ori pentru alţii.
Indiferenţa face mai temeinic faţă
Bombardamentului sâcâitor şi fără ţintă
Şi aritmetica bizară-a soartei e mai simplă
Decât numărătoarea banilor ce au.
Ei nu ţin contabilitatea
Armatei decimate.

Happy are these who lose imagination:
They have enough to carry with ammunition.
Their spirit drags no pack.
Their old wounds save with cold can not more ache.
Having seen all things red,
Their eyes are rid
Of the hurt of the colour of blood for ever.
And terror‘s first constriction over,
Their hearts remain small drawn.
Their senses in some scorching cautery of battle
Now long since ironed,
Can laugh among the dying, unconcerned.

Ferice de acei ce-şi pierd imaginaţia:
Destul că au de dus muniţia.
Poveri nu cară spiritele lor;
Nu simt durerea rănilor decât la frig.
Cum au văzut doar roşu peste tot,
Privirea nu le va mai fi înfricoşată
De-a sângelui culoare
Şi după jarul primelor terori,
Cu inimile strânse,
Cu simţurile cauterizate
Şi de-o vecie cetluite-n fier,
Vor râde printre morţi hohotitor.

Happy the soldier home, with not a notion
How somewhere, every dawn, some men attack,
And many sighs are drained.
Happy the lad whose mind was never trained:
His days are worth forgetting more than not.
He sings along the march
Which we march taciturn, because of dusk,
The long, forlorn, relentless trend
From larger day to huger night.

Ferice de soldatul care, stând acasă,
Habar nu are dacă undeva
În fiecare dimineaţă oamenii atacă
Şi multe sunt suspinele curmate.
Ferice de flăcăul mintea cărui
N-a fost vreodată instruită;
Ce zile are merită a fi uitate.
În tactul marşului ce-l cântă nencetat.
Noi toţi înaintăm cu gura zăvorâtă
Fiindcă e amurg şi deplasarea
E veche şi nemilostivă, dinspre
O zi mai lungă spre o noapte dilatată.

We wise, who with a thought besmirch
Blood over all our soul,
How should we see our task
But through his blunt and lashless eyes?
Alive, he is not vital overmuch;
Dying, not mortal overmuch;
Nor sad, nor proud,
Nor curious at all.
He cannot tell
Old men‘s placidity from his.

Noi, înţelepţii cari cu-un singur gând
Ne umplem sufletul de sânge,
Cum desluşim ce obiectiv avem
De nu prin ochii lui, lipsiţi de gene?
Viu, nu e trăitor,
Mort, nu e muritor.
Nu este trist, nici mândru, nici hain,
Nici curios.
Seninătatea omului bătrân
E una cu a lui.

But cursed are dullards whom no cannon stuns,
That they should be as stones.
Wretched are they, and mean
With paucity that never was simplicity.
By choice they made themselves immune
To pity and whatever mourns in man
Before the last sea and the hapless stars;
Whatever mourns when many leave these shores;
Whatever shares
The eternal reciprocity of tears.

Vai însă de cretinii
Pe cari nu-i asurzeşte tunul!
Sunt nişte bolovani, meschini
Din pricina puţinătăţii
Ce simplitate nu a fost nicicând.
Prin opţiune s-au imunizat
De milă şi de jalea ce spre oameni abate
În faţa ultimelor mări
Şi-a stelelor fără noroc;
De plânsul pentru cei ce lasă-aceste ţărmuri,
De ceea ce e-n stare să împărtăşească
Eterna lacrimilor reciprocitate.