În mine erau douăzeci de generaţii
Pe puţin
Şi-azi-dimineaţă, nu ştiu din ce cauză,
Unul s-a aruncat de la etaj.
There used to be twenty generations within me.
At least.
I cannot tell why but this morning,
Maybe because the window was open,
One of us took a leap from the top floor.
Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare…
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum?
The bagpipe sear to meadows or flutes to highways dry
Do voice their sundry sorrow with worse or better ease –
Oh, but the rock in prayer, the earth stripped by the breeze,
And the vast wave to heaven betrothed will wonder – why!
Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.
A song capacious one would need, to vie
The surfy silken rustling of the salt sated seas,
Or else the angels’ paean above the apple-trees
As from the male rib Eve’s trunk of smoke soars to the sky.