Verbul a teroriza nu are foarte multe sensuri, dar are sinonime interesante. A pătruns la noi pe filieră franceză – din terroriser – şi înseamnă „a inspira cuiva groaza prin ameninţări sau prin alte mijloace de intimidare”. Mai are, de asemenea, o semnificaţie care presupune o prelungire în timp a acestei stări, deci „a face să trăiască într-o continuă stare de frică, de groază”.

Cu referire precisă la substantivul înrudit, termenul se poate explica prin „a supune prin sau a ţine sub regim de teroare”. Sinonimele nu sunt foarte numeroase, dar sunt foarte expresive, vizând, pe de o parte, efectul asupra victimei – a îngrozi, a înfricoşa, a înspăimânta, iar pe de altă parte instalarea unui astfel de regim pe o durată mai mare de timp – a tiraniza, cu forme vechi şi populare a tiranisi şi a tirăni.

De câteva zile, verbul acestea ne-a făcut să ne ţinem respiraţia, să ne simţim pulsul accelerându-se şi gândurile luând-o razna. S-a petrecut la Paris şi, oricâte argumente am avea că lumea de astăzi e plină de astfel de momente ale terorii (exact în zilele astea atacuri similare au ucis sute de oameni în alte locuri ale lumii), mulţi am simţit agresiunea din capitala franceză ca fiind un pic… cam prea aproape de casă.

Unii dintre noi au comentat evenimentele de parcă dezideratul fetelor ce participă la concursurile de miss („world peace”) ar putea fi atins. Nu, nu poate fi. Sunt zeci de conflicte armate care se desfăşoară simultan pe această planetă. Nu spun că e drept, dar nici nu cred că se poate echilibra situaţia aruncând în aer clădiri şi omorând oameni, în atacuri armate asupra unor zone care au avut „noroc” (să zicem) de perioade îndelungate de pace.

Nu cred că teroarea poate fi abordată luând în discuţie justificarea ei. Sub nicio formă. Nu există niciun fel de circumstanţe atenuante, nicio modalitate de a o raţionaliza. La teroare nu se reacţionează decât visceral, cu un categoric „Nu”. Fără explicaţii, fără justificări, fără concesii. Pur şi simplu „Nu”!