Verbul a domicilia face parte dintr-o serie foarte importantă în limba română – a celor provenite din franceză (domicilier). Este un verb intranzitiv, care se folosește mai ales în formule administrative, însemnând „a-și avea sau a-și stabili domiciliul undeva”. Sinonimele sunt destul de numeroase, putându-se folosi, în funcție de context, a locui, a fi, a sta, a ședea, iar dintre regionalisme a hălădui, a băciui, a sălășlui, a sălăși sau a sălășui.

În principiu, adresa de domiciliu este cea înregistrată în buletin sau în cartea de identitate. Evident, o persoană poate avea mai multe proprietăți, dintre care o poate alege pe cea mai avantajoasă că domiciliu stabil, așa cum poate indica o altă adresă de corespondență (diferită de cea din acte), în cazul în care locuiește în altă parte, de fapt. Oricum ar fi, povestea asta cu adresele poate deveni, în timp, extrem de complicată.

De-a lungul timpului, am avut tot felul de proprietăți, iar după stabilirea în București, o sumă de adrese de corespondențe. La un moment dat, era destul de difici să ții evidența tuturor celor care au adresele mele și care ar putea să-mi trimită, prin poștă, una sau alta. Recent, am rezolvat – cred, căci nu poți fi niciodată sigur – aceasta problemă; am schimbat buletinul și am luat la rând toate instituțiile care ar fi avut motive să-mi trimită ceva corespondență.

Sentimentul a fost acela de încheiere a unui provizorat. Evident, plicurile ajunse aiurea pe la fostele mele adrese n-ar trebui să reprezinte cine știe ce factor de stres, și totuși, pentru mine, așa este. Nu e ca și cum nu aș ține tot felul de evidențe și liste cu ceea ce am de făcut și de plătit – e aproape o manie această pornire… –, dar nu-mi place gândul că ceva ce-mi este destinat poate să nu ajungă la destinație. De parcă viața n-ar fi plină de de-astea… Ca să înțelegeți cum pot s-o iau uneori razna fără nicio cauză aparentă… În fine, e rezolvată problema corespondenței. Pfiu, gata!