Verbul a (se) reînnoda s-a format prin derivare, de la cuvântul de bază a înnoda, cu prefixul re-. Se pare că el capătă legitimitate odată cu noua normă, pentru că vechiul dicționar ortografic trimitea la a înnoda, în timp ce DOOM2 îl înregistrează ca noutate.

Termenul are o accepție denotativă – „a (se) înnoda din nou după ce s-a desfăcut nodul”, dar și una figurată – „a restabili o relație deteriorată, a reface o prietenie”. Nu pare a avea sinonime și cred că nici un antonim cum se cuvine nu poate fi găsit.

Întrucât toate elementele acestei familii lexicale au la bază substantivul nod, toate vorbesc despre legături, conexiuni și sugerează, implicit, trăinicia acestora. Impresia mea este că acțiunea de a reînnoda presupune intenția, dorința de a relua, de a reface, poate chiar de a reconstrui pe baze mai solide o experiență anterioară, deși (e adevărat) ițele se mai înnoadă și singure. Evident, nu întotdeauna funcționează, căci mâncărurile reîncălzite sunt, deseori, mai puțin apetisante.

Mie mi se par interesante prieteniile reînnodate, pentru că ele își probează, astfel, trăinicia și frumusețea. Oamenii care au împărțit și bune, și rele, dar pe care – firesc – viața i-a purtat în direcții diferite, se regăsesc uneori cu nedisimulată plăcere și reiau conversații de acolo de unde le-au lăsat, în mod natural, de parcă timpul lor s-ar fi oprit în loc. Și oricâte tăceri ar fi între întâlniri, supraviețuiește gândul că, la orice nevoie, cineva, acolo, va răspunde și va da o mână de ajutor.