Verbul a (se) menține vine din limba franceză (maintenir), formându-și paradigma după modelul lui a ține. Înseamnă, mai întâi de toate, „a păstra ceva (în aceeași stare sau formă în care se afla la un moment dat), a lăsa neschimbat”, iar prin extindere de sens se referă la „a face să dureze”. Nuanța reflexivă sugerează ideea de „a continua să existe sub același aspect, a rămâne neschimbat”.

Ultimul sens se poate particulariza prin raportare la „a-și păstra același loc, același post, aceeași poziție”. Termenul mai are două sensuri mai rar folosite – „a întreține o familie, o persoană etc.” (adică „a asigura cele necesare traiului”) și „a afirma, a susține ceva cu tărie”.

Echivalențele semantice sunt extrem de numeroase, evidențiindu-se, în funcție de context, verbe precum a alimenta, a (se) conserva, a dăinui, a dura, a exista, a fi, a hrăni, a întreține, a locui, a (se) păstra, a păzi, a (se) perpetua, a persista, a petrece, a rămâne, a sta, a stărui, a subzista, a trăi, a (se) ține, a via. Seria antonimică e mai puțin impresionantă: a se modifica, a se preface, a schimba, a se transforma…

Mă gândeam zilele astea cu, într-un anumit moment – fascinant! – al maturității noastre, înțelegem și acceptăm că legea profundă a firii este schimbarea. Luptăm, până atunci, fără niciun succes, să păstrăm lucruri, oameni, contexte, situații. Orice. Să păstrăm. Ne zvârcolim să ținem de ele, să le menținem vii, să le menținem ale noastre… Iar gustul pierderii, al eșecului este cumplit. Apoi pricepem, într-o străfulgerare, că lupta are sens numai până la un punct… Ceea ce trebuie să treacă, va trece.

Apoi însă mai creștem un pic și descoperim că, de fapt, lecția este mai profundă de atât: nimic nu se pierde cu adevărat. Totul se transformă. Dacă unele par pierdute – așa cum ne erau cunoscute nouă, înseamnă doar că au contribuit la o transformare exterioară lor: cei care ne-am schimbat suntem noi. De fapt, legea care pare a funcționa fără cusur este, dacă ne gândim bine-bine, o ciudată menținere – o fascinantă nemișcare – a unui nucleu dur al vieții, a unei esențe misterioase… Cum zicea poetul? „Toate-s vechi și nouă toate”?