Verbul a întineri este un verb intranzitiv care se referă la „a redeveni tânăr (ca vitalitate, aspect etc.); a căpăta (din nou) un aspect de tinerețe, de prospețime, de vitalitate”. Termenul poate avea și valoare tranzitivă (ceva întinerește pe cineva) – însemnând „a da o înfățișare (mai) tânără; a da vitalitate, prospețime, strălucire; a insufla o vitalitate tinerească”, dar și reflexivă – „a se declara mai tânăr decât este în realitate”.

Citind cu atenție explicațiile, observ că nicăieri nu se vorbește, cu adevărat, despre reversul procesului de îmbătrânire, ci mai curând despre o stare aparentă, ce poate fi – prin urmare – simulată. Ne poate întineri un articol vestimentar, care ne vine bine, ori o modificare (nu neapărat profundă) a înfățișării noastre obișnuite. Ne poate întineri încântarea de a vedea pe cineva, putința de a ne bucura cu adevărat de ceea ce ne oferă viața, și dragostea, pasiunea adevărată din noi – da, cred că asta ne întinerește de fiecare dată, fără greș.

Numai prezența antonimului pare a stabili clar și brutal adevărul: a întineri este opusul lui a îmbătrâni și, în realitate, procesul de îmbătrânire este ireversibil. Indiferent ce am face, râul înapoi nu curge și zilele trec una câte una. Dar asta nu înseamnă că trebuie să le și numărăm până la depresie… Fiecare vârstă are frumusțea ei, iar felul în care ne pricepem să le apreciem pe fiecare este, totodată, și modul în care ne putem păstra spiritul tânăr.

Da, sunt lucruri pe care le pierdem cu desăvârșire, odată cu trecerea timpului. Dar ce prostie uriașă e să ne întoarcem tot timpul gândul înspre ele, pierzând altele, noi, pe care fiecare nouă vârstă le aduce cu sine! Secretul tinereții veșnice nu e în apele fântânii lui Ponce de León, ci în cele câteva zeci de procente de apă din corpul nostru. Al fiecăruia dintre noi. Și da, e adevărat că nu e chiar… „veșnică”. Dar oricât de puțină, n-o poate nimeni lua, decât dacă o cedăm de bunăvoie. Prin urmare, să ne ținem tineri, bucurându-ne de veșnicie – așa puțină câtă e ea!