Verbul a răstigni înseamnă, în primul rând, „a ucide în chinuri pe cineva, pironindu-l cu braţele şi picioarele pe o cruce”, pedeapsă răspândită în Antichitate, care sfârşea odată cu viaţa condamnatului. Termenul este sinonim cu a crucifica şi se mai poate referi, prin extindere de sens, la a chinui, a tortura. Conotaţiile mai puţin dramatice ale cuvântului au în vedere acţiunea de „a întinde cuiva braţele în lături (pentru a-l imobiliza)” sau „a sta culcat, a se întinde (în mod neglijent) cu mâinile şi picioarele desfăcute” – atunci când este reflexiv şi se foloseşte în registrul familiar.

Verbul acesta este asociat, în mentalul colectiv creştin, cu un eveniment anume, cunoscut tuturor, chiar dincolo de dogmă. Vinerea Mare a Patimilor este unul dintre momentele negre ale istoriei umanităţii, regăsit în fel şi chip în toate aspectele vieţii noastre spirituale, dar şi materiale, ştiinţifice ori culturale. Răstignirea hristică ne învaţă, oricât de departe de religios ne-am trăi zilele, despre forţa sacrificiului şi despre puterea acceptării. Şi oricât de întunecată ar fi lumea într-o vineri, puternică şi vitală se ridică peste ea lumina Învierii, pentru că Sărbătoarea Pascală este bucurie, nu tristeţe, iar taina universului este miracolul vieţii, nu spaima morţii. „Hristos a înviat!”