Verbul a munci este unul fundamental pentru fiinţarea umană, care presupune desfăşurarea unei activităţi conştiente, depunerea unui efort fizic sau intelectual pentru a produce sau a crea ceva, pentru a obţine un rezultat util. Celor mai mulţi dintre noi, verbul acesta le organizează şi le asigură existenţa, pentru că traiul zilelor noastre presupune a avea o ocupaţie, a exercita o activitate profesională, o meserie. Această dimensiune a „funcţionalului” obligatoriu este un element esenţial, din desfăşurarea sa rezultând suportul financiar mulţumită căruia putem vieţui, mai mult sau mai puţin decent, după regulile actuale ale societăţii.

Ceea ce mi se pare extrem de interesant pentru vocabula asta, e o dualitate neabătută pe care am regăsit-o în mod constant în articolele de dicţionar. Se poate referi la efectuarea muncilor fizice de toate felurile (până la lucrul brut asupra pământului), dar şi la munca intelectuală intensă, consumantă şi epuizantă. Rezultatul pe care îl caută omul muncind poate fi, şi el, de natură materială sau spirituală. Reflexivitatea verbului (a se munci) are conotaţii complexe ce se referă la strădanie şi trudă indiferent de natura scopului, dar existenţa unui ţel nu este obligatorie, iar verbul devine evident mai chinuitor dacă această finalitate care dă sens mişcării lipseşte (e sinonim astfel cu „a supune la cazne, la chinuri, a tortura”…). Chiar şi atunci, a fi muncit de ceva se poate referi atât la o suferinţă fizică uriaşă, cât şi la o preocupare mentală intensă, o frământare chinuitoare ce se poate dovedi distructivă.

Dincolo de toate conotaţiile pe care le acumulează a munci, chiar antonimele lui conturează două dimensiuni surprinzător antagonice: unul este a se odihni, celălalt a trândăvi… Iar lucrul acesta m-a făcut să mă gândesc la însăşi atitudinea noastră faţă de muncă, duală şi ea (îi înţelegem necesitatea… dar ce bine-ar fi de n-ar fi). Şi răsfoind curioasă dicţionarul, am avut una dintre cele mai mari surprize ale călătoriei mele în lumea vorbelor: pentru români, munca este sinonimă cu durere, calvar, canon, caznă, chin, încercare, patimă, păs, pătimire, schingiuire, suferinţă, supliciu, tortură…