Verbul a posti are două dimensiuni fundamentale. Înseamnă, mai întâi, „a respecta posturile prescrise de biserică, a se abţine de la alimente interzise”, a ţine post deci, iar apoi, printr-un soi de ironizare, acoperă orice răbdare de foame, nemâncare sau flămânzire din sărăcie. Mai mult chiar, prin extindere de sens, verbul lămureşte, nediferenţiat, pe „a se abţine de la ceva, a duce lipsă de ceva”. Extrem de frumos îmi sună sinonimul a ajuna, sau expresiile ca mâncare de post, a nu mânca de frupt, şi mai cu seamă minunatele mare cât o zi de post (cu referire la lucruri care par să nu se mai termine ori nu ne fac plăcere) sau nu lipseşte martie din post – trântită cuiva care-i nelipsit dintr-un loc unde-i rost de ceva profit (tot mă-ntreb, ce-are postul cu profitul?).

Suntem în Postul cel mare, cel care precedă sărbătoarea pascală. Creştinii de pretutindeni lasă deoparte unele dintre bucate şi-şi aşază dinainte altele, obţinute fără sacrificiu de viaţă, pentru că aşa cere dogma. Perioada se numeşte popular păresimi, iar în timpul ăsta nu e voie, cu niciun chip, să te-ndemni la câşlegi. Înainte de post, în martie, femeile au gătit mucenici rumeni şi calzi, auriţi cu miere şi nucă, dulci şi gustoşi, să ţi se-aşeze pe limbă şi-n stomah. Ospăţul pare să sature simţurile, iar omul s-a dedat risipei, pentru că încercarea ce urmează, a postului cel mare, e grea şi cere evlavie şi răbdare. Eu însă n-am deprinderea aceasta. Mi se întâmplă rar să mă hotărăsc la a lega postirea de mâncare, ci cuget că vremea asta ar fi mai drept consfinţită prin vorbă liniştită şi gând bun. Că doar zice vorba: „Nu-i păcat ce intră în om, e păcat ce iese din om”. Însă nici astea nu-mi ies tot timpul, dar nu mă-ncrâncenez niciodată împotriva lutului din mine, ci mai degrabă îmi arunc ochii în oglindă şi-mi şoptesc uşor, după nenea Iancu: „E lăsata, secule!”