Verbul a plăcea vine din latinescul placere şi are rude în toate limbile romanice; face parte dintr-o serie de verbe buclucaşe ale limbii române, pe care mulţi vorbitori le folosesc greşit – în mod special pentru că încadrarea în conjugarea a II-a (cu -ea) dă de furcă. Termenul se referă la „a agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat”, având în vedere oameni şi raporturile dintre ei.

Un sens oarecum specializat al cuvântului înseamnă „a avea sau a trezi un sentiment de admiraţie, de plăcere, de iubire faţă de o persoană de sex opus, a-i fi drag”, sinonim cu a îndrăgi, a iubi. În sens general, are în vedere tot felul de lucruri care ne pot face plăcere – „a avea un sentiment de satisfacţie, de mulţumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac/gust”, situaţie în care este sinonim cu a conveni, a vrea, a dori, a pofti.

Antonimele acestui verb sunt a displăcea, a dezgusta. El funcţionează şi în câteva expresii, care par a exprima, mai curând, contrariul plăcerii. De pildă, „ştii că-mi placi?/ştii că mi-ai plăcut?” sugerează mirarea sau dezaprobarea în faţa unei propuneri, a unei afirmaţii care nu convine. De asemenea, structura „îmi place să cred că” este aseciată cu speranţa că lucrurile ne sunt sau se vor desfăşura favorabil pentru noi.

Zilele astea mă pregătesc de o nouă călătorie. Trebuie să recunosc cinstit: exceptând liniştea şi odihna… „acasei” mele, cel mai mult şi mai mult îmi place să văd locuri. (Mă rog, şi să mănânc bomboane, dar asta e altă discuţie…) Am văzut Europa (parţial) de-aproape, am pus un picioruş în Africa şi în Asia, m-am scăldat în Marea Neagră, Mediterană, Egee şi Ionică, am udat un degeţel şi în Atlantic, am trecut pe sub Marea Marmara… Cele mai dragi îmi sunt insulele Greciei. Iar acum mă îndrept spre alte insule. Cu încredere într-un nou început.