Verbul a fulgera vine din latina populară (fulgerare) şi are mai multe sensuri. Primul dintre acestea se referă la „a se produce fulgere în atmosferă”, sinonim cu a scăpăra. De la acest fenomen meteorologic derivă şi sensul figurat al termenului, avându-se în vedere rapiditatea cu care fulgerul apare şi dispare – „a se ivi şi a trece repede”, sinonim cu a luci, a scânteia, a sclipi, a străluci (ca un fulger).

Tot legat de rapiditate, dar de data aceasta fără element luminos, verbul mai poate face referire la „a izbi pe cineva doborându-l cu o lovitură rapidă şi puternică”, ori la intensitatea unei căutături – „a arunca asupra cuiva o privire iute şi tăioasă”, sinonim cu a săgeta, a străpunge (cu privirea), a ţintui. În plus, termenul se foloseşte în structuri de tipul „a-i fulgera un gând / o idee prin minte” (a apărea pe neaşteptate, a se ivi de nicăieri).

Pornind de la violenţa unei furtuni născute din preaplinul canicular al verii, expresia a tuna şi a fulgera se foloseşte pentru izbucnirile oamenilor – „a face scandal, a fi foarte furios” (a bufni, a trânti). În acelaşi timp, are poate în vedere şi ivirea din senin, manifestarea prin surprindere, cu agresivitate, ca o descătuşare (chiar) necesară. Şi poate tot ca furtunile de vară, furia trece repede şi aduce seninul.

Îmi aduc întotdeauna minte de o poveste pe care mi-o spunea mama când eram mică, cum niciodată Sfântul Ilie nu reuşea să-şi afle la timp ziua de naştere şi se înfuria teribil când auzea că a trecut deja. În credinţa populară, se justifică, astfel, violenţa furtunilor din a doua parte a verii, puse pe seama unui sfânt care-i ocroteşte pe oameni, care alungă spiritele rele, gonind pe cer în carului de foc, sfărâmând din temelii liniştea cerului.