Verbul a (se) îmbuna are surprinzător de multe sensuri, ce şi-au urmat drumul lor şi au specializat alţi termeni, care aproape l-au scos din uz pe cel iniţial. Primul înţeles, cel derivat direct din modul în care s-a format cuvântul, se explică prin „a face pe cineva să devină (mai) bun”, cu referire la bunătate ca trăsătură sufletească, nu la performanţă de vreun fel. Din ce-am citit până acum, acesta este şi singurul sens care stabileşte relaţii de antonimie, de exemplu cu a (se) înrăi, a (se) încâina, a (se) încâinoşa.

În cazul în care stadiul de la care începe procesul de îmbunare este de o violenţă extremă, poate chiar înnăscută, termenul se poate referi la efortul de îmblânzire. Sau altfel, presupunând că îmbunatul se face pentru vreun interes, ascuns, dar urmărit cu orice preţ, el poate deveni sinonim cu linguşirea. O altă semnificaţie trimite la încercarea de „a-şi uita sau de a face pe cineva să-şi uite un necaz”, moment în care este sinonim cu a (se) împăca, a (se) linişti, a (se) calma.

Şi, în sfârşit, verbul are un sens figurat, care caracterizează vremea zilelor acestora, ce au căpătat un aer mai liniştit, după timp rău şi capricios. Fără a se referi exclusiv la aspecte meteorologice, sinonimele sunt a (se) domoli, a (se) potoli, a (se) tempera, a (se) modera, a (se) ogoi. Toate respiră lumină şi dau căldură sufletului îngheţat de-atâta iarnă şi amorţit de-atâta alb, căruia îi dă de ştire doar cântul firav al păsărilor ce a început a se auzi – de numai câteva zile încoace – la ieşitul soarelui: „He-he-heei, trezireaaa, a venit primăvara!”