Verbul a (se) isca are o utilizare reflexivă, însemnând „a se naşte, a lua fiinţă”, sinonim cu a apărea, a se ivi, a începe, a se întâmpla, a se porni. De asemenea, are şi valoare tranzitivă, care se referă la „a face să se nască, a face să se ivească, a scoate la iveală”, sinonim cu a dezlănţui, a provoca, a stârni. Indiferent de accepţie, termenul are în vedere şi felul în care se petrece această acţiune, conotaţia sa fundamentală bazându-se pe surpriză – „pe neaşteptate, deodată, brusc”.

Prin urmare, cuvântul poate face trimitere la un element primar ce justifică, printr-o relaţie de cauzalitate, apariţia nebănuită a altora – „a avea drept efect”, situaţie în care stabileşte sinonimie cu a cauza, a pricinui, a produce, a provoca. În plus, am remarcat un sens secundar, mai rar folosit, care are în vedere faptul de „a i se năzări cuiva, a-i trece prin minte”, de la care, cel mai probabil, a apărut prin extindere de sens sinonimia cu a inventa, a născoci.

Cele mai faine „iscări” din lume sunt furtunile de vară. De nicăieri venite, când toată lumea le aşteaptă cu disperare sau, dimpotrivă, nu le mai aşteaptă nimeni, într-atât de desăvârşită şi definitivă pare a fi stăpânirea urgiei solare. Iar deznădejdea fără margini a oamenilor, secaţi de atotputernicia căldurii, îi face să accepte cu umilinţă furia dezlănţuită a naturii. Cu vântoase teribile şi păienjenişuri grozave de fulgere, cu bubuitul repetat al tunetelor şi cu ploaia (ooooo, ploaia!) ce izbăveşte furibund. Apoi totul revine, cuminte, cu faţa la soare…