Pe lângă verbul a semăna legat de agricultură, în limba română există şi a semăna moştenit din latinescul similare, care are, la rândul său, două sensuri fundamentale. Primul se referă la „a avea trăsături, calităţi, defecte comune cu altcineva sau cu altceva”, fiind sinonim cu a aduce (cu), a se apropia, a se asemăna, a se asemui, a fi deopotrivă (sau la fel), a se potrivi. Foarte interesante sunt cuvintele cu acelaşi sens din fondul vechi sau folosite în anumite regiuni ale ţării – a (a)răduce, a se cumpăni, a se închipui, a se lovi, a se podobi.

Celălalt sens al termenului are în vedere nu atât o asemănare, cât o impresie a unei similitudini între două elemente. Utilizat în astfel de contexte, verbul se referă la „a avea aparenţa (de), a fi în aparenţă, a da semne (de), a face impresia (de)”, circumstanţe în care este sinonim cu a părea şi a (se) arăta. Mă gândesc la faptul că poate de aici vine expresia, foarte uzitată în limbajul colocvial, „seamănă, dar nu răsare”, dând în vileag falsa identitate presupusă şi mizând, într-un joc de cuvinte, pe semnificaţia celălalt verb a semăna.

Ceea ce mă surprinde puţin este că, în ciuda îndelungatei existenţe în limbă, verbul acesta a dat naştere unui număr destul de redus de expresii. În principiu, este vorba despre cele care subliniază asemănarea puternică, exprimând în acelaşi timp şi surpriza observatorului – a semăna cu cineva (sau cuiva) bucăţică ruptă (sau tăiată) ori a semăna ca două picături (de apă), adică „a avea foarte multe trăsături comune, a fi leit cu altul, a fi copia perfectă a cuiva”. De aici pornind, e foarte interesantă utilizarea substantivului seamăn/semen ca sinonim al lui om, care subliniază ideea că suntem toţi la fel, lucru oarecum adevărat. Însă, aşa cum obişnuieşte graiul să tot întoarne şi răstoarne sensuri, tot de aici pornind spunem că cei care ne sunt cei mai dragi sunt fără seamăn.