Verbul a eclipsa înseamnă, în sensul său propriu (şi cel mai des folosit, de altfel), „a întuneca total sau parţial un corp ceresc, interpunându-se în calea razelor lui de lumină, sau între el şi Soare”, fiind folosit în astronomie. Pornind de la imaginea unui corp pus în eclipsă, sensul figurat se referă la „a pune în umbră, a face să pălească”, fiind sinonim cu verbe precum a întuneca, a umbri.

Una dintre cele mai des întâlnite întrebuinţări are în vedere competiţiile între oameni, explicându-se prin „a depăşi prin merite sau prin valoare”, sinonim cu a întrece, a depăşi, a covârşi. De asemenea, trebuie amintită nuanţa reflexivă, folosită în registrul familiar, însemnând „a se face nevăzut, a pleca pe furiş, a înceta să mai fie în câmpul vizual”, stabilind sinonimie cu a dispărea, a pieri.

Zilele astea mi-a revenit în memorie eclipsa totală de Soare – singura pe care am văzut-o vreodată – petrecută pe 11 august 1999. Îmi aduc aminte că a fost un eveniment pe care l-a sărbătorit toată lumea în felurite moduri: unii au căutat locuri cu deschidere şi vizibilitate mare, alţii şi-au cumpărat telescoape ori au căutat cu înfrigurare locuri în observatoare astronomice. Noi ne-am urcat pe bloc.

Ne-am cumpărat ochelari speciali şi l-am pândit cu încântare. Pe Soare, zic. Încă îmi mai aduc aminte, ca dintr-o viaţă de mult trecută, frânturi ale zilei aceleia înnoptânde. Am simţit-o nefirească şi ciudată, ca pe un vis treaz… o senzaţie pe care nicio altă zi din viaţa mea nu mi-a mai dăruit-o. Întotdeauna m-am întrebat dacă rădăcina acestor sentimente se găseşte în interiorul sau în afara fiinţei mele…

Ori poate că distincţia este doar arbitrară, născută din nevoia noastră de înţelegere, de compartimentare, de ordine. Iar în realitate suntem, cu adevărat, bucăţi mărunte din universul cel mare şi vibrăm, firesc şi necontrolat, iraţional, la toate mişcările sale… Oricare ar fi răspunsul, „inelul cu diamant” din ziua aceea a fost, probabil, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am primit vreodată în dar.