Verbul a denatura vine din limba franceză – dénaturer și are două sensuri de bază. Înseamnă, pe de o parte, „a adăuga unui produs o substanță străină, spre a-l face impropriu scopurilor pentru care a fost destinat inițial”. Sensul figurat (care astăzi este mult mai des utilizat decât celălalt) se referă la „a schimba (adesea intenționat) înțelesul normal, natura sau caracterul unor cuvinte, al unor idei etc.”

Sinonimele menționate prin dicționare sunt numeroase și pot fi utilizate, în funcție de nuanțele pe care termenul le poate căpăta în diferite contexte: a altera, a contraface, a deforma, a escamota, a falsifica, a măslui, a mistifica, a poci, a răstălmăci, a scâlcia, a schimonosi, a silui, a sminti, a stâlci, a strâmba, a stropși.

Zilele astea, am cercetat puțin mai în detaliu o istorie despre care știam de multă vreme, dar pe care am regăsit-o de curând: povestea lui Kitty Genovese. A fost ucisă în 1964, iar relatarea morții ei a devenit un studiu de caz în psihologie și sociologie, pe baza căruia a fost enunțată teoria unui așa-numit sindrom al spectatorului (bystander effect sau bystander apathy).

Totul pleacă de la un articol apărut în New York Times, în care este prezentată moartea femeii, în plină stradă și sub privirile nepăsătoare a 38 de vecini care nu interveniseră în niciun fel (incidentul a durat în jur de o jumătate de oră). Nici măcar cu un telefon la poliție… Teoria subliniază, în virtutea informațiilor furnizate, că omul modern a devenit o ființă aproape înfiorătoare, apatică și incapabilă de compasiune.

În 2015 însă, după aproape un deceniu de cercetări și căutări, fratele mai mic al lui Kitty, Bill Genovese, a realizat un film, în care încearcă să afle, totuși, cum a fost posibil lucrul acesta. Pelicula se intitulează „The Witness” și merită văzută, dacă aveți ocazia.

Dezvăluirile sunt năucitoare: mulți dintre cei pe care îi numărase reporterul de la New York Times nu văzuseră nicidecum întregul incident; mai mult chiar, majoritatea doar auziseră ceva ce putea semăna cu o ceartă domestică. Una dintre vecine chiar a ținut-o în brațe pe Kitty în timp ce murea; femeia era plină de remușcări că nu-și dăduse seama la timp de ce se întâmplă. Iar episodul acestui martor care intervine nu apărea deloc în articolul inițial, pentru că… pentru că povestea n-ar mai fi fost suficient de interesantă, de dramatică.

Și, deși istoria părea incredibilă, niciun ziar rival nu îndrăznise să conteste articolul, deoarece autoritatea de care se bucura The New York Times era de nezdruncinat… Dar adevărul… adevărul poveștii lui Kitty a fost denaturat. Sigur, asta i-a ajutat pe oameni să conștientizeze felul greșit în care noua lor lume îi determină să reacționeze. Poate, astfel, i-a ajutat să-și caute reacția corectă pentru astfel de situații. În plus, se pare că scandalul a determinat crearea sistemului 911 (la noi – 112), numărul de telefon la care oricine poate anunța incidente la care a fost martor.

Dar întrebarea rămâne: suntem – uneori – martori nepăsători ai nenorocirii celorlalți?