We were riding through frozen fields in a wagon at dawn.
A red wing rose in the darkness.
Străbăteam câmpurile îngheţate într-un vagon în zori.
Un sturz s-a înălţat în întuneric.
And suddenly a hare ran across the road.
One of us pointed to it with his hand.
Şi deodată un iepure a traversat în goană drumul.
Cineva dintre noi l-a arătat cu mâna.
That was long ago.Today neither of them is alive,
Not the hare, nor the man who made the gesture.
Asta s-a întâmplat demult. Azi, niciunul nu mai există,
Nici iepurele, nici omul care a făcut gestul.
O my love, where are they, where are they going
The flash of a hand, streak of movement, rustle of pebbles.
I ask not out of sorrow, but in wonder.
Oh, dragostea mea, unde sunt ei, unde se duc
Străfulgerarea mâinii, linia mişcării, fâşâitul prundişului.
Mă întreb nu lipsit de întristare, dar cuprins de mirare.
Destul de cunoscuta expresie „put one’s best foot forward” (sau cum zicem noi, „a păşi cu dreptul”), deşi sună bine, suferă de o problemă gramaticală: în limba engleză superlativul se foloseşte doar când alegem dintr-un grup de trei sau mai multe elemente. Dacă sunt doar două elemente, atunci se foloseşte adjectivul comparativ corespunzător pe post de superlativ. Aşadar, cum omul are numai două picioare, ar fi trebuit să fie „put one’s better foot forward”.
Expresia este încetăţenită ca atare şi probabil nimeni nu o va mai putea schimba. O trecem la capitolul excepţii.
