Verbul a (se) menține vine din limba franceză (maintenir), formându-și paradigma după modelul lui a ține. Înseamnă, mai întâi de toate, „a păstra ceva (în aceeași stare sau formă în care se afla la un moment dat), a lăsa neschimbat”, iar prin extindere de sens se referă la „a face să dureze”. Nuanța reflexivă sugerează ideea de „a continua să existe sub același aspect, a rămâne neschimbat”.

Ultimul sens se poate particulariza prin raportare la „a-și păstra același loc, același post, aceeași poziție”. Termenul mai are două sensuri mai rar folosite – „a întreține o familie, o persoană etc.” (adică „a asigura cele necesare traiului”) și „a afirma, a susține ceva cu tărie”.

Echivalențele semantice sunt extrem de numeroase, evidențiindu-se, în funcție de context, verbe precum a alimenta, a (se) conserva, a dăinui, a dura, a exista, a fi, a hrăni, a întreține, a locui, a (se) păstra, a păzi, a (se) perpetua, a persista, a petrece, a rămâne, a sta, a stărui, a subzista, a trăi, a (se) ține, a via. Seria antonimică e mai puțin impresionantă: a se modifica, a se preface, a schimba, a se transforma…

Continuare »

Verbul a domicilia face parte dintr-o serie foarte importantă în limba română – a celor provenite din franceză (domicilier). Este un verb intranzitiv, care se folosește mai ales în formule administrative, însemnând „a-și avea sau a-și stabili domiciliul undeva”. Sinonimele sunt destul de numeroase, putându-se folosi, în funcție de context, a locui, a fi, a sta, a ședea, iar dintre regionalisme a hălădui, a băciui, a sălășlui, a sălăși sau a sălășui.

În principiu, adresa de domiciliu este cea înregistrată în buletin sau în cartea de identitate. Evident, o persoană poate avea mai multe proprietăți, dintre care o poate alege pe cea mai avantajoasă că domiciliu stabil, așa cum poate indica o altă adresă de corespondență (diferită de cea din acte), în cazul în care locuiește în altă parte, de fapt. Oricum ar fi, povestea asta cu adresele poate deveni, în timp, extrem de complicată.

Continuare »

* fezabilitate apare ca noutate, substantiv feminin cu genitiv-dativul fezabilităţii; termenul este un franţuzism şi denumeşte „însuşirea de a fi fezabil; caracter realizabil al unui lucru”

! a fi apare cu o serie de precizări suplimentare; are următoarele forme la indicativ prezent – eu sunt, ei sunt (cu forma populară neaccentuată –s: mi-s, ăştia-s, şi regionalul îs), tu eşti (pronunţat corect ieşti), el este (pronunţat corect ieste, cu formă neaccentuată e – pronunţat ie, familiar –i: ăsta-i, regional îi), noi súntem, voi súnteţi; indicativ imperfect – eu eram, tu erai, el era, noi eram, voi eraţi, ei erau (pentru toate aceste situaţii, e iniţial se pronunţă corect ie); indicativ perfect simplu – eu fuséi/fui, noi fusérăm/fúrăm; indicativ mai-mult-ca-perfectul – eu fusésem, noi fuséserăm; conjunctivul prezent – eu să fiu, tu să fii, el să fie; condiţional – ar fi (cu forma inversă fír-ar pentru imprecaţii, blesteme); imperativ – fii!, negativ nu fi! şi plural (nu) fiţi!; gerunziul – fiind (se desparte fi-ind); participiul – fost

* fiábil se desparte fi-a-bil, este adjectiv masculin cu pluralul fiabili şi femininul fiabilă-fiabile; se foloseşte cu referire la instalaţii, aparate, echipamente, însemnând „care prezintă siguranţă în funcţionare”. Din aceeaşi familie lexicală, apare ca noutate şi *fiabilitate, substantiv feminin cu genitiv-dativul fiabilităţii.

* fibromatos se desparte fi-bro-ma-tos, adjectiv masculin cu pluralul fibromatoşi şi femininul fibromatoasă-fibromatoase. Profund legat prin înţeles, precizăm şi pe *fibromatoză, substantiv feminin cu genitiv-dativul fibromatozei.

! fie-mea este acceptat ca atare de noua normă (anterior era menţionat substantivul fie); celelalte forme sunt fie-ta şi fie-sa, structuri utilizate în registrul popular şi familiar, fiind alcătuite din substantiv feminin şi adjectiv pronominal posesiv; genitiv-dativul este fie-mii, fie-tii, fie-sii