În limba engleză, mai ales în limbajul informal, “if” şi “whether” sunt tratate de mulţi ca sinonime (pe post de “dacă”). Deşi sunt multe situaţii când se poate folosi oricare dintre ele, există totuşi o diferenţă importantă.

Conjuncţia “whether” este special destinată situaţiilor când trebuie ales dintre două alternative. Chiar dacă fraza prezintă o singură alternativă, lăsând aparenţa unei condiţii, a doua alternativă se subînţelege, ca fiind negaţia celei exprimate explicit. Nu se poate folosi “whether” cu mai multe alternative.

Pe de altă parte, conjuncţia “if” introduce o condiţie, nu alternative. Chiar dacă condiţia are o alternativă, aceasta nu este nici măcar subînţeleasă, ca în cazul lui “whether“.

Aşadar, asemănările de utilizare pentru “if” şi “whether” sunt mai degrabă coincidenţe, nuanţele fiind diferite.

Deşi încep la fel, în limba română adjectivele “ingenios” şi “ingenuu” sunt clar diferite, însă în limba engleză echivalente lor “ingenious” şi “ingenuous” sunt atât de asemănătoare, încât uneori pot fi confundate. Dacă în scris e nevoie doar de puţină atenţie, confuzia se poate produce mai uşor în vorbire, mai ales când pronunţia nu este foarte bună. Desigur, sensurile celor două adjective sunt complet diferite, dar nici contextul nu clarifică întotdeauna diferenţa, dacă nu s-a pronunţat clar cuvântul. Aşadar, atenţie!

Deşi sunt asemănătoare ca semnificaţie, verbele “say” şi “tell” nu se folosesc identic, iar mulţi dintre cei care învaţă limba engleză le confundă.

Verbul “to say” înseamnă “a spune”, “a zice” – pur şi simplu. Dacă subiectul este un obiect (de exemplu, un ceas sau un indicator), poate însemna şi “a indica”.

Pe de altă parte, verbul “to tell” înseamnă “a spune”, “a zice” cuiva – trebuie specificat cui. În plus, mai înseamnă şi “a povesti”.

Şi “say” poate fi folosit atunci când subiectul spune ceva cuiva, numai că în acest caz trebuie urmat de “to”. Altfel spus, “tell” este sinonim cu “say to”.

Ca o excepţie, când este vorba despre o capabilitate, se poate folosi “tell” fără a preciza cui, adesea cu sensuri idiomatice (de exemplu, “One can tell he is intelligent” înseamnă “Se vede că e inteligent“).

Când vrei să-ţi ceri scuze în limba engleză, formulele uzuale sunt “Excuse me!”, “Pardon me!” şi “Sorry!”. Între cele trei există însă unele diferenţe de nuanţă, alegerea uneia sau alteia putând fi mai potrivită în funcţie de context.

“Excuse me!” (“Scuzaţi-mă!”) şi “Pardon me!” (“Pardon!”, cum spunem în română) sunt practic identice ca sens, ambele fiind o cerere de iertare ca urmare a unei greşeli sau a unui incovenient creat, de multe ori când te adresezi unui necunoscut (cu sensul “Scuzaţi-mă că vă deranjez!”) sau când doreşti ca cineva să repete ce a spus (de genul “Scuzaţi-mă, nu am înţeles!”). Totuşi, “Pardon me!” este considerat mai slab ca intensitate, mai formal.

“Sorry!” este o formă scurtă pentru “I’m sorry!” (“Îmi pare rău!”). Este o exprimare a unui regret pentru ceva întâmplat, cu o anumită încărcătură emoţională – sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Din păcate, prin utilizare frecventă, această formulă s-a banalizat, şi-a aplatizat semnificaţia, fiind folosită chiar şi atunci când nu există un regret real. Astfel de situaţii se pot observa din context sau din intonaţie.

Popular prin ţările vorbitoare de limba engleză, micul dejun ham and eggs, adică ouă cu şuncă, nu pare să ridice vreo dificultate. La urma urmei, e o simplă prăjeală (să zicem că nu tocmai sănătoasă).

Iată însă că apare gramatica, care îi pune pe mulţi în dificultate: cum se face acordul cu verbul, la singular sau la plural? Altfel spus, corect este “ham and eggs is” sau “ham and eggs are”? Cum “eggs” este un plural, tendinţa este să zici “are”. Numai că în limba engleză ceea ce se consideră un tot este tratat gramatical ca o unitate. Aşadar, corect este “ham and eggs is” – la o astfel de mâncare trebuie să ne gândim ca la o porţie.

Destul de cunoscuta expresie “put one’s best foot forward” (sau cum zicem noi, “a păşi cu dreptul”), deşi sună bine, suferă de o problemă gramaticală: în limba engleză superlativul se foloseşte doar când alegem dintr-un grup de trei sau mai multe elemente. Dacă sunt doar două elemente, atunci se foloseşte adjectivul comparativ corespunzător pe post de superlativ. Aşadar, cum omul are numai două picioare, ar fi trebuit să fie “put one’s better foot forward”.

Expresia este încetăţenită ca atare şi probabil nimeni nu o va mai putea schimba. O trecem la capitolul excepţii.