Verbul a păți pare a veni din latinescul pati(ri) și înseamnă, mai întâi de toate, „a i se întâmpla cuiva ceva, a da peste ceva neașteptat” – de obicei, neplăcut. Termenul are și o utilizare populară, situație în care este sinonim cu a se chinui, a îndura, a pătimi, a suferi, iar în Oltenia înseamnă a o împătra, în vechime – a o împlini, iar în registrul familiar este echivalent al lui a o sfecli sau a o pârli.

Dincolo de acestea, verbul funcționează într-o serie de expresii extrem de des folosite. Prin urmare, avem la dispoziție a o păți – „a avea neplăceri, a intra într-un bucluc, a da peste o belea” sau a o păți cu cineva – „a întâlni pe cineva care îți produce neplăceri, a-și găsi beleaua cu cineva”. Tot astfel, se spune a fi pățit multe – „a fi trecut prin multe necazuri”, în timp ce din pățite este echivalent al lui „din experiență”, pentru că – nu-i așa? – tot pățitu-i priceput. Iar familiarul ce-ai pățit? cred că nu mai are nevoie de nicio precizare.

Continuare »

Fanii lui William Shakespeare şi John Green cunosc ideea clasică „the fault in our stars”, ceea ce înseamnă că soarta e scrisă în stele şi ea dictează acţiunile unor personaje precum Romeo şi Julieta. Această idee medievală stă şi la baza unor cuvinte uzuale.

Atât cuvântul românesc „dezastru„, cât şi echivalentul englezesc „disaster„, provin din vechiul cuvânt franţuzesc „désastre”, care la rândul său provine din cuvântul italian „disastro”. Acesta s-a format prin aplicarea prefixului „dis”, care înseamnă „lipsit de”, la cuvântul „astro”, care înseamnă „astru”, aici în sens astrologic – un eveniment rău care se petrece din pricina poziţiei unui anumit astru. Altfel spus, un eveniment lipsit de noroc, de unde şi sinonimul românesc „nenorocire” (care însă îşi are originile în zona slavă).

Zilele astea, tot scotocind prin dicţionare, am descoperit cu surprindere că există două verbe a reveni: unul înseamnă „a veni din nou”, iar altul înseamnă „a deveni umed”, obţinut din adjectivul reavăn. Primul dintre ele este cel mai cunoscut, desigur, şi, prin unele dintre sensurile sale, mi se pare şi foarte potrivit pentru această perioadă a anului.

Se referă la „a se întoarce, a apărea iar” – aşa cum se ivesc, după ultimele zile ale anului vechi, zorile unuia nou; sau la „a se întoarce la o stare anterioară (obişnuită)” – aşa cum reîncepe, după veselia vacanţelor, rutina lucrului; iar apoi, cu toate revenite la firescul lor, „a se ocupa din nou de un subiect, de o idee”, a relua ce s-a lăsat la o parte pentru un timp.

Continuare »

Verbul a supravieţui este unul foarte serios şi face parte din categoria verbelor vitale, având la bază unul dintre cele mai vechi şi mai nepervertite instincte ale omului. Sensul principal al termenului se referă la „a rămâne în viaţă după moartea cuiva sau după o catastrofă, un cataclism etc., a scăpa cu viaţă dintr-o nenorocire”, iar sinonimele cele mai folosite sunt, în funcţie de context – propriu, familiar, metaforic – a rămâne, a scăpa, a dăinui; cel din urmă are în vedere sensul de „a continua să existe”, fie şi numai în memoria cuiva.

Pare foarte sărac verbul acesta. Nu răzbate din el dramatismul, încleştarea, pasiunea. Nu se străduieşte să explice, să sugereze, să se umple de sensuri ori sinonimii. Este simplu şi clar ca însăşi viaţa, tot aşa precum e şi instinctul de conservare, rămas neatins în adâncimile noastre, dincolo de spoiala de civilizaţie şi cultură cu care atâta ne lăudăm. E la fel de firesc ca şi negaţia lui, intrate amândouă într-o loterie dincolo de puterile noastre, în care se decide cu paiul mai scurt cine scapă şi cine nu.

Continuare »

Verbul a blestema este vechi de când limba, probabil ca şi obiceiul. Cel dintâi sens indicat de dicţionare se referă la „a invoca urgia divinităţii împotriva cuiva”, moment în care trimite la a afurisi, a anatemiza şi a excomunica. Termenul funcţionează şi în spaţiul laic, cu diferite grade de intensitate, de la simpla aruncare cu zisa – „a vorbi de rău pe cineva” (sinonim cu a ponegri, a defăima) până la adevărata artă. Mi se pare interesant felul în care dicţionarele fac diferenţă între simpla rostire a unor termeni din această sferă – „a exprima, a rosti un blestem împotriva cuiva”, şi o oarecare nuanţă faptică, de acţiune – „a supune unui blestem, a condamna la nenorocire”, care depăşeşte simpla rostire a vorbei la mânie.

Dincolo de convingerea mea interioară că tot blestemul se întoarce asupra celui care i-a dat drumul în lume, e captivant felul în care rostirea acestuia poate fi, de la început, îndreptată împotriva propriei persoane, atunci când asimilează gestul de „a cârti, a se revolta împotriva vieţii, a soartei” (deja nenorocite, din câte se vede, deci fără vreo noimă şi necesitate a adăugirii şi agravării afuriseniei). Şi, tot astfel, e de remarcat nuanţa reflexivă, cea care se referă la „a face jurământ, a se jura”, luând asupră-şi blestemul drept pedeapsă, recunoscut meritată, şi asumată în caz de vină. Cele mai des folosite sinonime, extrem de încărcate conotativ, sunt a înjura, a ocărî şi a huli.

Continuare »

Cel dintâi sens al verbului a inunda se referă la ieşirea din matcă a unor ape curgătoare şi la revărsarea lor peste maluri, la acoperirea unei întinderi de pământ după căderi abundente de ploi, stabilind sinonimie cu a îneca, a potopi. Pe acelaşi principiu, pot fi inundate terenuri, sonde, mine, locuinţe. Şi tot cu sens propriu, se utilizează în domeniul petrolier referindu-se la mărirea presiunii interne a unui zăcământ, prin pătrunderea unei cantităţi mari de apă.

Continuare »