Verbul a (se) împărtăși este un derivat al substantivului părtaș, cu prefixul în-, de al cărui sens se și leagă: „a face pe cineva părtaș la ceva” sau „a se face părtaș la ceva, a lua parte la ceva”, adică a participa. Dar și „a avea parte de…”, echivalent cu a primi (din…), a se înfrupta (din…), precum și „a primi o parte din ceva” – în sens mai general.

Sensurile sunt destul de multe, căci verbul mai poate să însemne „a accepta punctul de vedere al cuiva, a fi de acord cu…, a primi ca bun”, deci a accepta, a admite – când e vorba de păreri, opinii. Ori cu privire la idei, gânduri, sentimente – „a (se) destăinui cuiva ceva, a face cunoscut (pentru a găsi sprijin spiritual sau moral)”, adică a comunica, a declara, a (se) destăinui.

De asemenea, poate avea în vedere „a împărți cu cineva ceva, a da și altuia, a face parte cuiva”, dar și „a avea parte de același lucru ca și altcineva”. Atunci când se referă la bucurii sau necazuri, dureri, înseamnă „ a suporta împreună”, dar se pot avea în vedere și impresii… sau chiar soarta cuiva.

Utilizat deseori în spațiul bisericesc, verbul se referă la „a da sau a lua împărtășanie; a supune ritualului de împărtășanie (sfânta grijanie)”, fiind sinonim cu a (se) cumineca, a (se) griji. Iar de aici derivă semnificația argotică a termenului, însemnând „a consuma băuturi alcoolice” – a bea. Și, surprinzător, sinonime mai există, multe în registrul popular și regional.

Zilele trecute mi-a căzut privirea pe un citat care spunea așa: „Pentru că suntem muritori, fiecare talent, îndemânare, aptitudine pe care o posedăm, fiecare gând și trăire pe care am avut-o, fiecare peisaj superb pe care l-am văzut, fiecare obiect material pe care l-am avut, se va pierde, în definitiv. Asta doar dacă nu le împărtășim cuiva.”

Și m-am gândit, imediat, cât de fericită sunt. Pentru că în fiecare zi îmi împărtășesc cunoștințele și învățăturile elevilor mei. Iar în fiecare zi de luni, gândurile mele – mai trăsnite sau nu – ajung la cititorii acestui blog. Există, deci, părți din mine care nu se vor pierde niciodată, și vorbe care, cumva, vor intra în alte case, minți și suflete…

Orice limbă are un set de convenţii prin care să poată transmite coerent un mesaj. Literele şi semnele de punctuaţie nu sunt decât nişte desene cărora le atribuim semnificaţii. Altfel spus, sunt simboluri.

În artă, simbolurile sunt fundamentale. Adesea, trec neobservate pentru un receptor neantrenat să le găsească. Nici nu este important ca toate simbolurile să se facă vizibile, unele îşi fac treaba mai bine cu discreţie. Niciun cititor nu conştientizează fiecare literă în parte, nici măcar toate cuvintele. Dar există un nivel peste care trebuie să observi semnificaţii, altfel ratezi mesajul. Şi cu cât observi mai mult, cu atât înţelegi mai bine.

Acesta este unul dintre motivele pentru care Asociaţia Culturală Citatepedia a început proiectul „Cercetare pentru valorificarea motivelor tradiţionale româneşti în creaţii moderne”, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul descifrează semnificaţiile motivelor tradiţionale, care sunt pe cale de a se pierde, pentru ca mai apoi să utilizeze aceste motive pe produse contemporane, ca inspiraţie pentru alţi creatori. Tot procesul este documentat pe site-ul proiectului: motiveromanesti.ro.

Dacă vă interesează motivele româneşti, fie pentru a le utiliza, fie doar pentru a le înţelege, vă puteţi abona gratuit la acest site. Multe articole inedite urmează!

Oxford English Dictionary (sau OED, pe scurt) este principalul dicţionar clasic al limbii engleze, un adevărat monument lingvistic.

În 2019 se împlinesc 135 de ani de la apariția OED. Pe măsură ce limba engleză a continuat să evolueze, şi dicţionarul s-a dezvoltat în permanenţă. Lunga sa istorie este plină de lucruri interesante, unele chiar surprinzătoare.

Continuare »

Termenii noi sunt adăugați în dicționar doar când au fost deja folosiți de o multitudine de utilizatori – de obicei inițial de specialiști sau subculturi. Apoi, treptat, utilizarea unui termen se răspândește către noi toți. Fiecare cuvânt se mișcă în ritmul său; nu există o viteză medie pentru ca un cuvânt să fie acceptat de o limbă, cultură și dicționar. Treaba unui dicționar este să raporteze utilizarea sa când intră în vocabularul general. Pentru fiecare cititor, o parte din termenii noi par deja familiari, dar alții vor fi întâlniți pentru prima oară într-un articol ca acesta.

Fără să fie nicio surpriză, termeni aparținând tehnologiei digitale sunt o parte importantă din listă. De asemenea, fără să fie nicio surpriză, evoluția tehnologiei este exprimată în acești termeni: nu mai denumim dispozitivele și programele, ci vorbim despre ce facem cu ele și ce fac ele pentru noi. Termenii din sfera tehnologiei sunt mai concentrați pe viitor decât pe prezent, cum ar fi „biohacking” și „fintech”.

Continuare »

Verbul a flirta vine din limba franceză (flirter) – având însă un corespondent și în engleză (to flirt) – și este explicat, în dicționarele noastre, prin expresia „a fi în flirt cu cineva”. Dicționarele mai vechi (care notează și utilizări livrești) trimit la „jargonul burgheziei”, subliniind că înseamnă „a avea o legătură de dragoste ușoară, nestatornică; a susține o conversație ușuratică cu o persoană de sex opus”. Sinonimul indicat este a cocheta.

Și, vorba vechilor, flirtul este o activitate agreabilă și reconfortantă. Nu facem acuma o îndeletnicire de „toată ziua bună ziua” din ea, dar prinde bine, din timp în timp, să mai stricăm câte o ocheadă cu unul-altul nou sosit în viața noastră. Evident, vorbesc de cei neluați, ca să le spunem așa, pentru că cei luați rezolvă problema pe cont propriu – e treaba lor, nu ne amestecăm.

Continuare »

Propoziţia subiectivă este o propoziţie subordonată care, într-o frază, joacă rol de subiect pentru propoziţia regentă. Propoziţiile subiective sunt destul de variate şi, de obicei, este evident că nu ai de ce să pui virgulă între ele şi propoziţiile regente corespunzătoare. În general, ar fi chiar greşit să punem virgulă între subiect şi predicat, aşa că manualele enunţă regula de bază: după propoziţia subiectivă nu se pune virgulă. De exemplu, „Cine ştie carte are parte.”

Există însă o excepţie, precizată în unele cărţi de gramatică. Dacă propoziţia regentă începe cu pronume demonstrativ (acela, aceea etc), atunci se pune virgulă după propoziţia subiectivă. Pronumele demonstrativ devenind subiect, nu există problema virgulei dintre subiect şi predicat. De exemplu, „Cine ştie carte, acela are parte.”

Continuare »