Verbul a flirta vine din limba franceză (flirter) – având însă un corespondent și în engleză (to flirt) – și este explicat, în dicționarele noastre, prin expresia „a fi în flirt cu cineva”. Dicționarele mai vechi (care notează și utilizări livrești) trimit la „jargonul burgheziei”, subliniind că înseamnă „a avea o legătură de dragoste ușoară, nestatornică; a susține o conversație ușuratică cu o persoană de sex opus”. Sinonimul indicat este a cocheta.

Și, vorba vechilor, flirtul este o activitate agreabilă și reconfortantă. Nu facem acuma o îndeletnicire de „toată ziua bună ziua” din ea, dar prinde bine, din timp în timp, să mai stricăm câte o ocheadă cu unul-altul nou sosit în viața noastră. Evident, vorbesc de cei neluați, ca să le spunem așa, pentru că cei luați rezolvă problema pe cont propriu – e treaba lor, nu ne amestecăm.

Discutam despre flirt cu elevii mei de la a XI-a, când am lucrat romanul lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Evident, prinși într-o discuție pasionantă despre cine a înșelat pe cine în povestea cu pricina, copiii erau porniți împotriva Elei Gheorghidiu, pentru că – nu-i așa? – demonstrația lui Ștefan este convingătoare și pare suficientă.

Singurul moment în care i-am pus în dificultate a fost cel în care i-am întrebat dacă ei consideră flirtul o înșelare a celuilalt – în sensul definitiv și absolut al termenului. Pentru că, au recunoscut ei (aflați la vârsta primelor bătăi de inimă semnificative), se îndeletnicesc destul de des cu trebușoara asta, și parcă n-ar fi chiar vreun păcat capital…

Fără îndoială, rezolvarea definitivă a acestei ipoteze nu poate nicicum să vină prin punerea problemei în acest fel, pentru că „rațiunile inimii” depind de fiecare… piept în care aceasta bate, dar întrebarea rămâne, fiind de gândit pentru fiecare cititor în parte: pus în locul Elei, ar fi la fel de categoric în judecăți? Sau, cine știe, trăinicia unei relații este asemenea celei unui lanț: la fel de puternică precum veriga lui cea mai slabă.