Una dintre cele mai încântătoare descoperiri de dicţionar este verbul a adumbri, care îl depăşeşte cu mult în sonoritate pe mai des utilizatul a umbri. Diferenţele de semnificaţie nu sunt esenţiale, amândouă situându-se în sfera lui „a face/a ţine umbră” sau a lui „a se aşeza/adăposti la umbră”. În plan cromatic, înseamnă „a da/a căpăta o nuanţă mai închisă”, ori „a se întuneca/închide la culoare”; oarecum asemănător, în plan moral stabileste sinonimie cu a dezonora, a păta sau a compromite.

Similitudinea cu aşternerea umbrelor se foloseşte apoi, metaforic, în cazul tuturor lucrurilor (materiale sau mentale) care se zăresc nedesluşit, care se întunecă prin joc de lumină sau stare emoţională. „Umbre” pot fi duhurile şi fantomele, nălucile, dar şi oamenii foarte slabi şi bolnăvicioşi, la fel ca şi semnele abia perceptibile în tresăririle sau în zâmbetul cuiva; părerile, aparenţele şi iluziile sunt umbre ale sufletului nostru. Există în jur oameni cu un caracter fără umbră (corect, desăvârşit, pur), oameni care acţionează din umbră (fără a se arăta pe faţă), care stau în umbră pentru că sunt modeşti, sau care-i lasă pe ceilalţi în umbră prin strălucirea lor naturală, oameni care se tem şi de umbra lor sau oameni care fac umbră pământului degeaba.

Continuare »

Verbul a (se) sfârşi are o mulţime de sensuri, de la cele complet inofensive şi de bun augur – „a duce la capăt un lucru, o activitate”, sinonim cu a termina, a isprăvi –, până la cele care privesc săvârşirea zilelor omului – „a-şi pierde viaţa”, sinonim cu a (se) prăpădi, a muri, chiar a omorî. Între ele, o mulţime de semnificaţii legate de efemeritate, de finitudine.

Se poate termina de vorbit sau de făcut, se poate pune capăt la ceva sau încheia cu cineva, se poate ajunge la capăt fie pentru că acolo e capătul, fie pentru că situaţia nu se mai îngăduie prelungită. Iar sfârşiturile pot să împlinească, să mulţumească – a finaliza, a înfăptui, a realiza – ori pot să distrugă, să frângă brusc şi dureros – a epuiza, a istovi, a slei.

Continuare »

Verbul a feminiza este unul care pentru mine, personal, are valenţele unui cuvânt-cheie în ordinea firească a universului. Înseamnă pe de o parte „a da sau a căpăta însuşiri specific feminine”, iar pe de altă parte „a accentua, a desăvârşi feminitatea cuiva”. Aşa cum reiese din definirea termenului, jumătate din treabă este realizată deja, independent de voinţa sau de alegerea mea, însă cea de-a doua îmi revine de drept şi ca o obligaţie: desăvârşirea îmi aparţine sau, mai bine spus, capacitatea şi efortul de a-mi păstra feminitatea îmi stau în putere. Prin urmare, vreau să cred că sunt o femeie conştientă de forţa şi de frumuseţea darului care i s-a făcut, care încearcă în fiecare ceas să nu irosească nimic din ce a primit: gânduri bune, emoţii, sentimente, dragoste. Şi fac asta în ciuda zilelor grele, în care am ceva de dovedit, sau a unor circumstanţe banale în care mă trezesc gândind că nu sunt nici prima care spune ceva, nici ultima care face ceva, şi în mod cert nu sunt nici singura care înseamnă ceva, că sunt doar o verigă dintr-o nemăsurată listă de anonime ale căror chipuri se acoperă cu cenuşă.

Continuare »

Verbul a ploua intră în categoria celor impersonale, care demonstrează felul în care o propoziţie poate exista fără subiect, dar niciodată fără predicat: nu putem spune „cine” plouă, dar acţiunea se produce oricum. Dicţionarul merge pe explicaţia constatativă: „a cădea, a curge ploaia”, aşa, aiurea, sau asupra cuiva sau a ceva, moment în care are ca sinonim pe „a uda”. Prin extindere de sens, termenul este des folosit pentru „a cădea (de sus) sau a lăsa să cadă ceva în cantitate sau în număr mare, din abundenţă, şi în mod neîntrerupt”.

Continuare »

Eu sunt născută toamna. Se spune că ar trebui să-ţi placă vremea aşa cum era când ai venit pe lume. N-am întrebat-o niciodată pe mama ce fel de timp a fost în ziua naşterii mele, ştiu numai că soarele doar ce răsărise când am început să plâng. Şi pesemne că m-am îndrăgostit văzându-l, pentru că mie toamna îmi displace.

Căutând în dicţionar, am descoperit că există verbul a întomna, pe care, iniţial, crezusem sincer că l-am inventat. Face parte dintr-o categorie specială, aceea a cuvintelor cu un singur sens, dar având conotaţii estetice; folosit exclusiv în sfera poeticului, înseamnă „a se face toamnă”. Atât. Fără multe vorbe, fără explicaţii, fără pierdere de vreme. Fără înflorituri şi fără figuri de stil. Dar nu lipsit de culoare. Căci cele care îmi plac într-adevăr în această perioadă a anului sunt multele culori care străpung până la suflet, şi multele sentimente care răzbesc până la ochi.

Continuare »

Verbul a comunica face referire, într-o primă accepţie, la transmiterea de informaţii. Ne gândim, prin urmare la „a face cunoscut”, „a da de ştire”, „a aduce la cunoştinţă” sau „a prezenta o comunicare”, structuri ce stabilesc sinonimie cu o serie de verbe care pot viza conotaţii diferite ale termenului. Căutând un criteriu ordonator pentru a aşeza cumva mulţimea de sinonime, a trebuit să mă recunosc învinsă, pentru că nu am găsit unul care să le includă pe toate. Există mai întâi sinonimele banale, cunoscute şi folosite de toată lumea – a spune, sau cele care presupun existenţa unui mesaj scurt şi la obiect – a vesti, a anunţa, a înştiinţa, a încunoştinţa; ultimele două îmi par mie a avea o notă uşor oficială, la fel ca şi a informa sau a declara; în cele din urmă, le-aş aduce în discuţie pe cele care îmi sună a comunicare mediată, utilizând diferite canale – a transmite, a relata, a emite, a difuza, dar şi rarisimul a ştirici.

Continuare »